Alexandru Vaida-Voevod a fost medic, publicist şi un remarcabil om politic, unul dintre liderii de prim rang ai Partidului Național Român din Transilvania, apoi al Partidului Național Țărănesc. Vaida-Voevod a fost prim-ministru al României, în trei mandate, a fost ministru de Interne și ministru de Externe.
Înainte de Marea Unire, când Românii din Transilvania simțeau întreaga forță a opresiunii maghiare, Vaida-Voevod, un incomod la Budapesta, dar influent la Viena, un caracter demn și independent, cu o rarismimă inteligență politică, un orator excepţional, a avut tăria de a se împotrivi tuturor demersurilor autorităților maghiare de intimidare şi discreditare.
Alexandru Vaida-Voevod a finanţat, a condus şi a perfectat Unirea Transilvaniei cu România, el fiind şi unul din cei patru delegați ardeleni care au adus Regelui Ferdinand actele rezoluției Unirii de la Alba Iulia.
În 1919, când recunoaşterea Unirii intra în impas la Paris, regele Ferdinand a apelat la Alexandru Vaida – Voevod şi la abilităţile sale politice pentru a obţine acordul internaţional pentru România Mare.
A fost, în mai multe rânduri, prim-ministru şi ministru în diferite poziţii în guvernele interbelice, pentru ca apoi să sprijine regimul autoritar al regelui Carol al II-lea, fiind numit consilier regal, în contextul în care regele miza pe notorietatea unor politicieni cu experiență, care erau fideli monarhiei.
În martie 1945 a fost arestat de autoritățile comuniste, a fost anchetat şi i-a fost stabilit arestul la domiciliu, la Sibiu, unde avea să-şi găsească sfârşitul.
Alexandru Vaida-Voevod s-a născut la 27 februarie 1872, la Olpret, azi Bobâlna, judeţul Cluj, într-o familie veche și bogată, care se înrudea cu mari personalităţi politice şi bisericeşti din trecutul Transilvaniei, fiind fiul lui Dionisie Vaida (participant la mișcarea națională a românilor transilvăneni), care se înrudea cu episcopii români uniți Ioan Bob și Ioan Lemeni, iar bunicul lui a fost Alexandru Bohățel, participant la Revoluția de la 1848.
A urmat şcoala primară la Cluj, iar liceul la Bistrița și Brașov, unde s-a format intelectual într-un mediu german, fapt care i-a permis înscrierea la Facultatea de Medicină din cadrul Universității din Viena. Acolo s-a înrolat în mişcarea naţională alături de colegii săi studenţi, fiind membru al Societății Academice Literare „România jună”, devenind președintele acesteia. De asemenea, în perioada studenţiei, a început apropeirea de politică, participând la conferinţele organizate de societatea „Politische Gesellschaft”, la care printre participanţi şi vorbitori se aflau remaracabili oameni politici, jurnalişti, profesori. Mai mult, Vaida – Voevod s-a implicat activ în campania electorală a lui Karl Lueger care avea să devină primar al Vienei din partea Partidului Creștin-Social.
În anul 1893 a participat, la Sibiu, la Conferinţa Naţională a Partidului Naţional Român, care l-a ales în frunte pe dr. Ioan Raţiu şi care a elaborat un „Memorandum” al românilor, adresat împăratului de la Viena, prin care se susţineau revendicările românilor din imperiu şi se denunţa politica de asuprire naţională a guvernului de la Budapesta.
Ulterior Împăratul Franz Joseph a refuzat să acorde o audienţă delegaţiei, iar semnatarii şi conducătorii acţiunii au fost trimişi în judecată, apoi pe manifestul lansat în timpul procesului de la Cluj apare semnătura sa, alături de cea a preotului greco-catolic Vasile Lucaciu, pentru ca la finalul judecăţii, în timp ce semnatarii Memorandumului erau în închisoare, Vaida-Voevod să facă parte dintr-un Comitet Naţional care a ţinut locul celor întemniţaţi.
În anul 1899, după terminarea studiilor, a început să practice medicina, fiind, pentru o perioadă balneolog la Karlsbad (Karlovy-Vary), apoi s-a dedicat vieții politice.
În anul 1901 s-a căsătorit cu Elena E. Safrano, fiica unor negustori greci bogați din Brașov, cei doi având patru copii.
La 10 ianuarie 1905 avea loc, la Sibiu, Conferinţa PNR, care avea să-i aducă în prim-plan pe Iuliu Maniu, Aurel Vlad şi Nicolae Comşa.
În anul 1905, Vaida a înregistrat un eșec în prima campanie electorală pentru Parlamentul Ungariei, însă a fost ales ca deputat la mai puțin de un an distanţă, în urma organizării alegerilor anticipate. El s-a remarcat drept unul din politicienii cu gândire democratică, însă s-a numărat şi între apropiații arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austriei și Ungariei, păstrându-şi mandatul până în anul 1918, anul destrămării imperiului.
În anul 1916, după intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei, el și-a manifestat dezamăgirea față de acest demers.
Aşa cum aminteam, Vaida-Voevod a avut o contribuţie extrem de importantă în înfăptuirea Unirii Transilvaniei cu România, astfel că, în 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea se decreta, în cadrul Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român, naţiunea română din Austro-Ungaria, ca fiind „liberă de orice înrâurire străină”, şi aptă să-şi aleagă „aşezarea ei printre naţiunile libere”.
La doar câteva zile, la 5/18 octombrie, Alexandru Vaida-Voevod dădea citire acestei Rezoluţii, în Parlamentul din Budapesta.
A venit, apoi, momentul istoric de la 1 decembrie 1918, când Vaida – Voevod a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegaţi aleşi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat Rezoluţia Unirii care „decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”.
Vaida a devenit membru al Consiliului Dirigent care pregătea unificarea administrativă cu Vechiul Regat şi s-a aflat între cei patru delegaţi ardeleni – alături de Vasile Goldiș şi episcopii Iuliu Hossu și Miron Cristea – care au adus regelui Ferdinand I Rezoluţia Unirii pentru a fi ratificată.
După ce, la începutul anului 1919, este primit în loja masonică intelectuală „Ernest Renan”, este numit, apoi, ministru de stat pentru Transilvania, iar la exact un an distanţă de la Adunarea de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1919, Vaida este însărcinat să formeze un nou guvern.
La 10 ianuarie 1920, prim – ministrul Alexandru Vaida-Voevod a fost nevoit să plece în străinătate pentru a obţinea recunoaşterea internaţională a actelor Unirii, în acest fel, nu şi-a mai putut exercita prerogativele, iar poziţia sa este preluată de Ştefan Cicio Pop.
În cariera sa politică, a urmat un mandat în funcţia de ministru de Interne, iar la 6 iunie 1932 este însărcinat din nou, cu formarea guvernului.
Fiind confruntat cu numeroase conflicte interne, rămas fără susţinere pentru a-şi putea duce la bun sfârşit mandatul, Vaida-Voevod demisiona la 9 noiembrie 1933 din fruntea executivului, urmată, la doar câteva zile de demisia din fruntea PNŢ.
A urmat o perioadă în care fostul premier s-a apropiat de regele Carol al II-lea, devenind unul dintre cei mai influenţi colaboratori ai acestuia.
La 25 februarie 1935, Vaida – Voevod fondează propriul partid, Frontul Românesc, prin care va sprijini măsurile autoritare ale șefului statului, în anul 1938, devine consilier regal, iar doi ani mai târziu este ales preşedinte al Adunării Deputaţilor. În perioada 20 ianuarie – 22 iunie 1940, este numit la conducerea Frontului Renaşterii Naţionale, „unica organizaţie politică în stat”, sub comanda supremă a regelui Carol.
După venirea la putere a comuniştilor, la 24 martie 1945, Alexandru Vaida-Voevod este arestat, iar un an mai târziu îi era stabilit arestul la domiciliu, la Sibiu, unde îşi va petrece restul vieţii, până la plecarea sa la Domnul, în 19 martie 1950, la vârsta de 78 de ani.
Rămăşiţele sale pământeşti au fost înhumate într-o criptă secretă din subsolul capelei Romano-Catolice din Cimitirul Municipal Sibiu, fiind descoperite abia 40 de ani mai târziu, la dorința urmașilor săi, în urma cercetărilor preotului ortodox de atunci al Bisericii dintre Brazi, fiind reînhumate în anul 1990, în cimitirul Bisericii dintre Brazi.
