Unirea cea Mare s-a putut realiza cu sacrificiile celor aproape 800 000 de mobilizaţi pe front, cu efortul diplomatic al câtorva oameni politici și cu voința marilor puteri ale Antantei câștigătoare în Primul Război. Arhiva de istorie orală vă prezintă o serie de mărturii-document cu o valoare excepțională. Sunt înregistrări de patrimoniu, realizate cu mulţi ani în urmă, cu oameni care au trăit în mod direct acest moment strălucit al istoriei noastre.
Generalul Titus Gârbea avea 24 de ani în 1918 şi era absolvent al Şcolii de Artilerie, venit dintr-un sat făgărăşean, Ileni, unde bunicul lui fusese preot.
„Mă afirmasem eu, deşi eram numai locotenent şi făcusem campania din 1916-1917-1918. Și când am venit la Bucureşti, pe o zi geroasă şi pe o zăpadă groasă, şeful meu pe care l-am avut şef în război m-a luat după el aici, la Bucureşti. Aici, când a sosit guvernul, a primit din partea ardelenilor – erau foarte bine organizaţi ei – au primit invitaţia ca să trimită o delegaţie la Alba-Iulia, în ziua de 1 Decembrie, când toată Transilvania, în mod plebiscitar va vota Unirea cu ţara. Era o sărbătoare grozavă !
Şi, al doilea punct, cereri exprese: <Trimiteţi Armata Română, că ne prăpădesc maghiarii care s-au întors de pe front, armaţi până în dinţi, au început să ne omoare, să ne bată, să ne închidă.> La această dublă cerere a răspuns un om înţelept la noi, era Ionel Brătianu. Ionel Brătianu, care nu era la guvern, dar care trebuia să plece la Paris ca şeful delegaţiei de pace de la Paris, unde era Congresul de Pace, a zis: <Nu, nu trimitem armata, pregătim armata, o păstrăm prin munţi, dar să nu intre în Transilvania, ca să nu zică pe urmă ungurii că Unirea, care a fost plebiscitară> – toată plebea a venit – <să zică că s-a făcut cu baionetele, de la Bucureşti !>
Şi al treilea: nu trimite nici măcar o delegaţie prea importantă, cu mitropoliţi, cu prim-miniştri, ci [doar] miniştri, cu generali, că iarăşi or să zică: <A, la Alba-Iulia, în această mare adunare, această delegaţie a făcut ingerinţe şi aşa s-a făcut Unirea românilor din Transilvania, cu cei de la Bucureşti.> Un cuvânt foarte înţelept, așa cum era de altfel acest Ionel Brătianu pe care l-am cunoscut… Şi ce trimitem atunci la Alba-Iulia?! Brătianu zice: <Trimitem un ofiţeraş care a fost pe front, care a fost în război şi, dacă se poate, să fie ardelean.> Secretarul general, generalul Răşcanu, basarabean, mare român, cu care am făcut războiul cot la cot, zice: <Păi, îl avem pe acest ofiţer, un ofiţer care a fost pe front sub comanda mea, foarte bun, priceput, vorbeşte franţuzeşte, nemţeşte, italieneşte.> S-a făcut !
Și când venim acasă, la masă – că el era neînsurat, locuiam împreună – [îmi zice]: <Ştii că pleci la Alba-Iulia?> Eu, foarte mirat, ce caut eu la Alba-Iulia când aici murea de foame capitala ?! Nu era pâine, nu era mămăligă, şi noi începusem atunci, cu militarii şi cu brutăriile de campanie, începusem să fabricăm [pâine] şi eu eram în această vâltoare şi în această activitate de hrănire a populaţiei capitalei. [Zice:] <Trebuie să pleci şi pleci nu cu trenul> – că trenurile nu mergeau – <o să pleci cu automobilul, pe zăpada mare, pe iarna asta mare. Îţi iei două maşini, dacă una se strică să o ai pe a doua şi iei şi a treia maşină-atelier, ca să faceţi reparaţiile, că prin Carpaţi, prin munţii aceştia, sunt zăpezi mari .>
Şi în ziua de 25 noiembrie am plecat, am luat o marjă de timp la îndemână, că nu ştiam ce se întâmplă pe drum, mai ales că armata germană se retrăgea şi ea pe aceleaşi drum, către Germania, ea, care pierduse războiul, se retrăgea sub comanda acelui vestit general von Mackensen. Eu, abia mă făcuse locotenent, eram tânăr, aveam 24 de ani. Ne-a dat un ofiţer de ajutor, sublocotenent, Bişbucu îl chema, era un bun băiat, doi vânjoşi subofiţeri şi vreo patru mecanici care să repare pe drum. Drumul era lung, plin de zăpezi. Asta s-a întâmplat în noiembrie şi pe ziua de 25 noiembrie am plecat de la Bucureşti, pe zăpadă mare. Seara abia am ajuns la Azuga. Unde să dorm ? Toată casa era spartă, găurită, fără pereţi, fără uşi. În sfârşit, undeva am dormit şi am continuat după aceea, dar mi s-a spus: <Nu treceţi prin Braşov, pentru că acolo sunt nemţii care se retrag către Germania. Luaţi-o pe Drumul reginei, pe la Râşnov.> Aşa am făcut şi am reuşit, în sfârşit, să trec Carpaţii destul de uşor. Aici, însă, noi nu ne aşteptam la zăpezi aşa de mari. În Transilvania, în Munţii Perşani, acolo a fost greu. […]
Am reuşit şi am ajuns în ajun, pe ziua de 29 către 30 [noiembrie], am ajuns la Sibiu. Aici, la Sibiu, am dat peste organizarea acestor mari patrioţi care erau românii din Ardeal şi care doreau unirea cu ţara, am dat peste Ionel Pop, care era nepotul lui Cicio Pop. Cicio Pop era în conducerea acestei mari mişcări plebiscitare, iar preşedinte era marele patriot [Gheorghe] Pop de Băseşti, cam bătrân era el, săracul, era emoţionat şi el şi plângea foarte repede când vorbea despre România şi despre Unirea cu ţara.
Când am sosit la Sibiu, m-am înfiinţat şi eu la Consiliul Superior care […] era o remanenţă a partidului [Naţional Român] şi a organizaţiei care mâna poporul, cu delegaţii şi cu oameni, îi mâna către Alba-Iulia unde la întâi trebuia să se facă Unirea cea mare, la 1 Decembrie. […]
[La Consiliu mi-au spus:] <Mergi cu maşinile noastre, dar să meargă şi maşina dumitale> şi eram un convoi de patru maşini. Ca să pot să răzbesc, cu mintea mea de tânăr patriot şi tânăr ofiţer, am pus la toate aceste maşini drapele americane, româneşti şi bineînţeles franceze, engleze şi italiene. Şi toată lumea care ne vedea, entuziasmată de noi, cu drapelele acelea, credea că suntem Comisia de Control a Armistiţiului, vasăzică ceva oficial şi ceva cu greutate, mai ales că erau trei maşini care veneau împodobite, aşa cum am povestit.”
[Interviu de Mariana Conovici, 1993]
