Unirea cea Mare s-a putut realiza cu sacrificiile celor aproape 800 000 de mobilizaţi pe front, cu efortul diplomatic al câtorva oameni politici și cu voința marilor puteri ale Antantei câștigătoare în Primul Război. Arhiva de istorie orală vă prezintă o serie de mărturii-document cu o valoare excepțională. Sunt înregistrări de patrimoniu, realizate cu mulţi ani în urmă, cu oameni care au trăit în mod direct acest moment strălucit al istoriei noastre.
Lucia Mihályi de Apşa era o adolescantă de 15 ani în vremea Marii Uniri; era fiica istoricului Ioan Mihályi de Apşa (numele Mihai maghiarizat), care fusese prim jurisconsult al Maramureşului, un mare patriot, militant pentru drepturile românilor maramureşeni.
„În 1918 a venit fratele [meu] din Cluj – eu am avut 14 ani şi jumătate, aproape 15 ani am avut [atunci] – și-a adus un drapel de la Iuliu Maniu, a adus la mama. Şi eu am cusut cu mătase colorată [pe drapel] şi mergeam cu fratele, duceam drapelul la piaţă, că era atunci piaţă aici în mijlocul oraşului…
Delegaţii au venit de pe fiecare sat, să plece la Alba Iulia şi fratele [meu] a făcut jurământul [cu ei] şi a spus fiecare [în juramânt] că nu se-ntorc fără rezultat. Pe urmă ei au plecat care pe jos, care pe căruţă, sau călare, pentru că ungurii n-au lăsat la trenuri să meargă la Alba Iulia. Şi-a plecat şi ducea steagul fratele [meu], cu Ilie Lazăr, de la Giuleşti. No, şi când s-a întors fratele, am pus pe balcon drapelul şi fiindcă era tot timpul ungurilor […] ei au strigat la noi că taie în opt bucăţi drapelul şi are să spânzure toate fetele Mihályi pe balcon! Noi, aşa, n-am făcut nici un necaz, n-am avut frică, pentru că noi am avut de toată speranţă că nu vin înapoi delagaţii fără rezultat. În delagaţie erau doi trimişi de societatea Astra şi mergeau din fiecare sat 100-200, foarte mulţi au plecat la Alba Iulia. Şi la 1 Decembrie s-a făcut Unirea.”
[Interviu de Virginia Călin, 1993]
Cornel Iosif era elev la Lugoj, fiul unor ţărani din satul Galeş-Sălişte, din Mărginimea Sibiului.
„În cursul lunilor septembrie şi octombrie, elevii români din clasa a VI-a, a VII-a şi a VIII-a a Liceului de stat maghiar din Lugoj au urmărit cu înfrigurare acţiunile politice şi militare care au dus la prăbuşirea frontului de la Salonic, capitularea Bulgariei şi Turciei şi eliberarea rapidă a Serbiei şi Albaniei şi urmărirea resturilor armatelor germane şi austro-ungare până pe linia Dravei şi Mureşului. Visul lor de a trăi într-o ţară românească liberă şi independentă care să cuprindă pe toţi românii de pretutindeni a început să devină o realitate. Soldaţii români din Regimentul de artilerie, aviaţie şi infanterie au pus stăpânire pe cazărmile din Lugoj şi, împreună cu soldaţii care se întorceau de pe fronturile prăbuşite, au format primele unităţi de gardă naţională; astfel, la Lugoj a luat fiinţă primul Batalion de Gardă Naţională, sub comanda ofiţerilor români din Ardeal şi Banat. Doi elevi de clasa a VII-a, autorul acestor rânduri şi Giurgiu Luţu, devenit medic mai târziu, şi teologul Berinde din Maramureş, au părăsit cursurile şi s-au prezentat la comanda batalionului, pentru a fi primiţi în rândul Gărzii Naţionale. Au fost repartizaţi pentru instrucţie militară în compania comandată de locotenentul de rezervă doctor Birăescu, fostul procuror al Curţii de Apel din Cluj, căsătorit cu artista emerită Aca de Barbu de la Opera Română din Cluj.
După o scurtă instrucţie de disciplină şi trageri cu armamentul de care dispuneam, elevii au luat parte la toate acţiunile Gărzii Naţionale. Eram nerăbdători, aşteptam sosirea Armatei Române ca să ne scape de administraţia maghiară, de notarii şi jandarmii care erau menţinuţi în posturile lor, datorită unor neînţelegeri şi ignoranţa trupelor de ocupaţie sârbe, franceze şi engleze. Dar aceasta nu se va întâmpla decât în anul 1919… Între timp, Batalionul de Gardă Naţională a fost desfiinţat de trupele de ocupaţie şi ostaşii s-au răspândit în judeţ, întărind gărzile naţionale din comunele judeţului, contribuind la menţinerea ordinei şi instalarea administraţiei româneşti în satele din judeţ. Am rămas complet dezamăgit, la liceu nu mai voiam să mă întorc pentru că, pentru a termina anul şcolar, îmi era silă de profesori, de elevi, de prieteni. Doream să-mi continui studiile într-o şcoală cu profesori români şi în limba românească. Am hotărât să plec la mama, în satul Galeş-Sălişte, din Mărginimea Sibiului. […]
[În gara Ilia, mă aflam] în biroul de mişcare unde impiegatul de serviciu, un tânăr înalt, brun, cu o figură simpatică, descifra telegramele Morse. Am fost poftit să mă odihnesc pe un scaun lângă fereastră, de unde puteam privi în voie un tren blindat, sub presiune, cu tunuri îndreptate spre răsărit şi cu mitralierele spre peronul gării. Plutonierul TR [în termen redus], sas din Sibiu, într-o românească perfectă, m-a informat că la Arad, Oradea, Satu Mare, Zalău, Ciucea s-au format detaşamente din soldaţi care se întorceau de pe front, foşti prizonieri din Rusia, dezertori, oameni fără căpătâi, puşcăriaşi eliberaţi, mulţi dintre ei forţaţi să intre în aceste detaşamente unde li se asigura hrană suficientă, solde bunişoare şi bineînţeles ce se mai câştiga din arestarea oamenilor de bună credinţă. Aceste detaşamente aveau misiunea de a se opune armatei române, în cazul că linia demarcaţională stabilită la Belgrad va fi depăşită. Detaşamentele, cu lozinci de ocupare a Ardealului erau formate ad hoc şi terorizau regiuni întregi, jefuind, violând şi asasinând o mulţime de oameni paşnici abia întorşi de pe front sau din lagăre. Aceste unităţi de teroare, numite <gărzile zdrenţuroşilor>, au atacat cazărmile şi depozitele armatei, capturând echipament, arme şi muniţie şi acţionau pe cont propriu. Cred că contele Károly, conducătorul Ungariei, a scăpat din mână unităţile militare care erau în curs de desfiinţare, conform ordinelor primite de la ministrul de Război care avea lozinca <Nu mai vreau să văd militari!>. […] Aceste detalii le-am primit de la plutonierul TR sas şi confirmate şi de impiegat care, deşi ungur ca naţionalitate, însă era un om foarte de treabă.
Telegraful ţăcănea mereu, vărsând zeci de metri de panglică cu Morse şi impiegatul se ridică brusc de la masă şi anunţă cu bucurie sosirea unui tren de persoane din direcţia Budapesta-Arad. Plutonierul TR a dat alarma, servanţii trenului blindat au părăsit în grabă cârciuma, în frunte cu un sergent, ocupând posturile trenului blindat. […] Trenul frână brusc şi se opri nu departe de peronul gării. Din vagoane coboară foarte puţini călători care, observând trenul blindat, cu mare grabă se reîntorc pe locurile cam incomode dar singurele de pe trenul care, oricum, îi va duce în libertate şi siguranţă. Călătorii înghesuiţi şi terorizaţi din cârciuma gării Ilia au ţâşnit cu urlete diferite, năvălind spre trenul oprit în gară, îmbrâncind soldaţii care se grăbeau şi ei la trenul blindat, câţiva căutând disperaţi drumul spre libertate şi siguranţă reprezentat de trenul personal care se târa spre Teiuş. […] Am adunat în grabă bagajele, urmând în mare grabă impiegatul până la vagonul de bagaje unde mă aştepta plutonierul TR, înarmat cu un pistol mitralieră şi doi soldaţi cu puşti Mannlicher, cu binoclu şi cu câteva grenade la centură, purtând o ladă de muniţii. Am fost poftit să urc în vagon, lângă şeful trenului. […]
Trenul s-a pus în mişcare încet, cu precauţie; în apropierea podului de peste Mureş a încetinit mersul, pentru ca să poată coborî plutonierul TR şi schimburile santinelelor maghiare care păzeau podul de la Branişca. Soldaţii au coborât lada cu muniţii, aşteptând să coboare şi comandantul lor. Dar şeful de tren a făcut un semn mecanicului de locomotivă care a intrat în mare viteză pe pod, trăgând vagoanele până în gara Branişca. Trecând peste pod, am zărit postul de control al Diviziei 1 de vânători, adăpostiţi în tranşee; mai purtau capele cu două colţuri, alţii căşti de oţel franţuzeşti. Nici astăzi nu pot descrie ce-am simţit la vederea ostaşului român pe care l-am aşteptat cu atâta nerăbdare în Banat! Ştiu că lacrimile îmi curgeau din ochi şi-mi agitam braţele pentru a saluta eroii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz care acum erau atât de aproape de sufletele noastre! Plutonierul TR m-a îmbrăţişat şi, alăturea de mine, se bucura că a scăpat teafăr şi poate să se întoarcă acasă la familia lui din Sibiu. […] În spatele nostru se auzeau împuşcături de arme şi mitraliere. Ulterior am aflat, în gara Branişca, că detaşamentul de terorişti a deschis foc asupra trenului aflat pe pod, dar au fost repede reduşi la tăcere de focul postului românesc şi mai ales de focul soldaţilor de pe acoperişul vagoanelor trenului personal.
La trenul sosit după atâtea peripeţii, s-a prezentat un medic locotenent român, însoţit de o camionetă sanitară şi o bucătărie de campanie fumegândă, plină cu ceai şi un coş plin cu pâine. Medicul s-a interesat dacă în tren sunt răniţi sau bolnavi, pentru a fi transportaţi la spitalul din Deva, iar călătorilor li s-a servit ceai şi câte o bucată de pâine. Călătorii au aclamat cu multă dragoste şi lacrimi Armata Română, strigând din toată puterea: <Trăiască România Mare! Trăiască Armata Română eliberatoare!> După un popas de 30 de minute, trenul s-a pus în mişcare în direcţia Teiuş. Pe parcurs, gările erau toate pavoazate cu mândrul nostru tricolor. Patrulele gărzilor naţionale asigurau ordinea. Ardealul se pregătea cu însufleţire pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, programată la 1 Decembrie 1918.
În gara Vinţul de Jos o mare parte din călători a coborât, pentru a lua trenul spre Sibiu, care ne aştepta gata de plecare. Împreună cu plutonierul TR din Sibiu am reuşit să găsim două locuri de stat în picioare pe un coridor cam răcoros, dar entuziasmul şi buna dispoziţie din preajma marii călătorii de la Alba Iulia ne încălzea sufletele şi trupurile. Cântece patriotice şi strigăte de voie bună se auzeau din toate vagoanele şi strigăte de <Trăiască România Mare!> nu mai conteneau. Călătoria a durat cam mult, locomotiva şi vagoanele erau complet uzate, linia ferată mult solicitată în cei patru ani de război era şubredă, podurile la fel. Dar fiindcă totul are un sfârşit, pe la prânz am sosit în gara Sălişte, unde m-am despărţit de plutonierul TR din Sibiu, îmbrăţişându-ne cu multă căldură şi urându-ne sănătate şi noroc în viaţă.”
[Interviu realizat de C. Dumitrescu, Radio Cluj, 1977]
