Unirea cea Mare s-a putut realiza cu sacrificiile celor aproape 800 000 de mobilizaţi pe front, cu efortul diplomatic al câtorva oameni politici și cu voința marilor puteri ale Antantei câștigătoare în Primul Război. Arhiva de istorie orală vă prezintă o serie de mărturii-document cu o valoare excepțională. Sunt înregistrări de patrimoniu, realizate cu mulţi ani în urmă, cu oameni care au trăit în mod direct acest moment strălucit al istoriei noastre.
Lazăr Laţiş, ţăran din Câmpia Turzii, a fost unul dintre sutele de mii de români transilvăneni luaţi în Armata Austro-Ungară; luptase cu Regimentul 22 honvezi (infanterie), dar se întorsese teafăr acasă, după ce se încheiase armistiţiul general în 11 noiembrie.
„După câtva timp, s-o format o Gardă Naţională căci încă nu era stabilită ordinea în ţară. Şi în această Gardă Naţională ne-am adunat, în frunte cu domnul Nemeş, fost subnotar la Ghimeş Arieş, cum se numea pe vremurile alea. Domnul Nemeş, în frunte, ne-o strâns pe cei mai buni, vrednici soldaţi întorşi acasă de pe câmpul de luptă şi am format Garda Naţională Română. Această gardă şi-o făcut datoria pentru susţinerea ordinii.
După un timp oareşicare, o venit un aviz că trebuie să plecăm la Alba Iulia, să asistăm la Unirea Ardealului spre Mama Ţară România. [Eram] hotărâţi, împreună cu preşedintele nost’ domnul Nemeş, să plecăm. La această gardă erau mulţi dintre noi mai bătrâni de cum am fost eu, Latiş Lazăr – eu aveam numai 21 de ani, însă am fost făcut trei ani de război. Şi tăţi [voiau] să plece. Bun, dar la urmă, pe când să plecăm, trebuia să rămânem la corpul de gardă câţiva. O căzut soarta pe doi, pe noi care eram mai tineri, Latiş Lazăr şi Doncea Iacob, care îi mort. […] Corpul de Gardă era la şcoala noastră românească care la anul viitor va împlini 100 de ani de la înfiinţare. Şi, între timp, o plecat trenul cu, din mai multe părţi , oameni, cum or putut, să meargă la Alba Iulia. Am spus şi spun adevărul…
Între timp, am auzit că garda noastră şi mai multe gărzi or fost atacate la gara Războieni. Durerea noastră în suflet, că oare ce-o fi, complectată [de teama] că or plecat şi s-or mai întoarce înapoi dintre ei ?! Ce este de făcut ? Noi am rămas doi aicea şi ei, acolo, poate se vor întoarce printre ei răniţi şi unii morţi. Acuma, aşa s-o şi întâmplat, că vestea noastră o fost adevărată. Am aflat după ce s-o întors garda înapoi.
Amândoi, [eu] cu vrednicul Doncea Iacob, am plecat la gară, am închis garda şi să vedem care ar fi situaţia, să cunoaştem mai bine ce s-a întâmplat. Am auzit precis ce s-o întâmplat şi am auzit şi asta, că jandarmii, compania de jandarmi unguri o atacat garda, o atacat trenul… […] Și atunci am hotărât ce e de făcut: dacă va trece prin Câmpia Turzii acel tren cu acea companie care ne-o atacat gărzile noastre româneşti şi dacă vom putea, să-i dezarmăm. Cum să facem ?! Arme aveam noi, [dar] n-aveam soldaţi. Am avut niște tineri în Câmpia Turzii, încă de vrâstă 15-16 ani. Le-am dat haine de la noi din gardă, i-am [în]armat şi am plecat la gară ca o grupă bună şi am aşteptat să vină trenul de la Războieni, cu cei care au atacat trenul nost’ care a mers la vrednica Alba Iulia, la Unirea noastră.
După ce-o intrat trenul [în gară]… înainte! Am spus şefului de gară, nu cumva să dea drumul trenului până nu le dăm noi voie. O oprit trenul, ne-am dus la şeful lor de companie şi l-am somat, fără nicio jenă, să se dea jos, toată compania să pună armele piramidă pe peron. Zis şi făcut ! S-a făcut, ne-o pus armele pe peron şi o plecat trenul. După plecarea trenului, ei ne ameninţau mereu de acolo din tren, dar şi noi de-aicea îi ameninţam oarecum batjocoritor: <Plecaţi !> S-o dus şi noi am rămas. <Ce să facem, Doncea ?… Voi, tinerii, fiecare câtă are putinţă, luaţi în spate cât [armament] puteţi şi noi stăm aicea, până se gată armele; le băgaţi în Corpul de Gardă..> Zis şi făcut! […]
Am aşteptat să ne vie garda noastră românească, dar cu mare gând că cum vor veni ?!… Vor veni toţi sau cu lipsă dintre ei sau răniţi şi ce li s-o întâmplat, să ne spună adevărul. Când o sosit garda, în frunte cu bunul nostru comandant şi preşedinte, domnul Nemeş, o intrat în [clădirea pentru] Corpul de Gardă. Cel dintâi cuvânt, o spus: <Ce-i aicea atâta armătură [armament] ?> Şi am început să spunem: <E aceea: după cum am auzit, aţi fost atacaţi şi unii dintre ei o fost şi morţi… şi să ne spuneţi ce-aţi păţit !>. Şi-apoi o început să vină în frunte vrednicul stegar, Ioan Văscan, cu drapelul [românesc] ţinut în mână. L-am întrebat: <Frate Văscane, cum ai putut să-l salvezi, aşa spintecat cum îi ?> <Nu l-am lăsat, fraţilor, din mână !…> Acest drapel am spus şi s-a făcut de-atunci şi multă vreme l-am ţinut la sărbători naţionale, îl arătam. Într-adevăr, o fost om vrednic care l-o purtat şi drapelul românesc era vrednic să-l ţinem aşa cum o fost !”
[Interviu de Laurențiu Mera, Radio Cluj, 1978]
Ioan Vescan, ţăran din Câmpia Turzii; era copilandru în vremea Unirii, dar făcea parte din garda locală.
„Eu eram în garda [maghiară din sat] şi era un doctor, Sârbu, avea el un frate, profesor. Şi zice către mine: <Mă, copile>, zice, <de ce te-ai scris în…?> m-am scris în garda ungurană, <de ce te-ai scris în garda ungară?> <D-apăi…> […] Era gardă ungară din străini, nu din [români]… Şi-apăi ne-o strâns într-o duminică fratele doctorului, profesorul: <Măi, băieţi, măi, băgaţi în seamă, v-aţi scris în garda ungară ? … în garda română, măi, păi vine armata noastră să ne apere cu arma în mână, nu ?>
V-o deşteptat mintea…
Da… apoi, no, care vroia să ne scrim… mulţi ne-am scris… Şi apoi când o fost vorba să mergem la Alba Iulia […] şi-apăi să merem. Și eu am luat drapelul, drapelul era în biserică. N-o vrut să ne lase părintele să-l ducem şi asta împreună cu fecioru-său. Şi-apăi am luat drapelul şi am mers şi am mers la gară. Eu cu drapelul nu [puteam sta] în sală, în gară, am stat pe peron, acolo. Şi vine trenul de la Turda, o grămadă de domni români. Şi se apropie de mine, <Măi>, zice, Gigi zice, <nu este gardă aicea ? Suntem înconjuraţi de jăndari unguri !> Pe dată mă întorc acolo, dau drapelul la altul şi iau pe un coleg de-al meu şi merem […] <No, voi mereţi încolo şi doi încolo…>, erau opt jăndari unguri, le-am luat armele.
Deci i-aţi dezarmat…
Da, pe ultimii doi, erau foarte aproape [de noi] aşa s-o uitat la noi când o văzut că le luăm armele ! […] Şi pe urmă am mers la gară, am mers la Corpul de Gardă al nost’ şi-apăi ne-am suit în tren şi am mers spre Alba Iulia. Spre Războieni o vrut să [ne] ieie drapelul, <Nu-l dăm…nu-l dăm !> . Păi, ne-o sfârtecat puţin din drapel. Dar când mi-o sfârtecat din drapel, eu am şi dat drapelul la altul şi mi-am luat arma…”
[Interviu de Laurențiu Mera, Radio Cluj, 1978]
