Unirea cea Mare s-a putut realiza cu sacrificiile celor aproape 800 000 de mobilizaţi pe front, cu efortul diplomatic al câtorva oameni politici și cu voința marilor puteri ale Antantei câștigătoare în Primul Război. Arhiva de istorie orală vă prezintă o serie de mărturii-document cu o valoare excepțională. Sunt înregistrări de patrimoniu, realizate cu mulţi ani în urmă, cu oameni care au trăit în mod direct acest moment strălucit al istoriei noastre.
Nerva Viorel Stoica locuia în Alba Iulia, provenea dintr-o familie burgheză şi era în 1918 elev la Liceul romano-catolic; tatăl său era ofiţer, fusese pe frontul din Galiţia, iar la întoarcere a fost cooptat în Consiliul Naţional Român; mama era preşedinta Uniunii Femeilor Române din Alba Iulia.
„Liceul romano-catolic de la Alba-Iulia ai cărui elevi eram, nu era liceu de stat. Jumătate din profesori erau preoţi, dar vă spun că 95% din preoţi nu făceau altceva decât să ne batjocorească pe noi, românii. Şi afară de <valahi puturoşi> şi alte insulte, n-am auzit din partea lor, toată ziua. Şi când ne băteau, când ne pedepseau pe noi pentru indisciplinele pe care le săvârşeam ca copii acolo, pe noi ne băteau de două-trei ori mai aspru decât îi băteau pe unguri. […]
În ’918, să vă spun cum au început lucrurile. La începutul lui septembrie s-au deschis cursurile şi eu eram elev în clasa a VI-a a liceului. Şi după o săptămână se suspendă cursurile, pentru că a apărut gripa spaniolă. Şi întâi s-au suspendat pentru câteva zile, dar pe urmă au trebuit să prelungească, pentru că boala în loc să cedeze, să dispară, s-a extins şi atunci s-a prelungit. În timpul acesta, a început degringolada austro-ungară şi s-a înfiinţat Garda Naţională Română. Tata era ofiţer, era pe front, era căpitan, dar de rezervă. Şi mama a fost de acord ca eu să mă înregimentez în Garda Naţională Română care s-a constituit la Alba-Iulia sub comanda lui Floriş Medrea, fost căpitan activ austro-ungar. El m-a primit cu mare dragoste – şi nu numai singur eu, dar şi după aceea [alţii]… Eu am fost primul tânăr care m-am înregimentat, dar pe urmă, după mine au mai venit şi alţii, prieteni de-ai mei, colegi de la liceu. Şi s-a înregimentat întregul tineret din Alba-Iulia, s-a înregimentat în Garda Naţională Română.
Vă rog să ne spuneţi mai multe amănunte despre Garda Naţională [din Alba Iulia]. Cum era alcătuită?
Vă spun. Era alcătuită în primul rând din foşti soldaţi austro-ungari din Regimentul 50, românesc era, 90% din ei erau români. Şi în afară de asta erau şi tinerii din Alba-Iulia care erau elevi la liceu, dar aveau sentimente româneşti foarte bune. În Alba-Iulia, în septembrie ’918, exista o familie a unui doctor român, Floriş Medrea. Şi acest Floriş Medrea avea un frate care era ofiţer activ, căpitan… Ăsta, când a început degringolada asta, el s-a manifestat ca mare român şi a căutat ca să sprijine – cum să spun eu ?! – preocuparea asta românească de unire cu România şi a constituit Garda Naţională Română. Şi, fireşte, a făcut apel la toţi tinerii să se înregimenteze. Mama a fost de acord ca şi eu să mă înregimentez, deşi n-aveam decât 15 ani şi câteva zile, că sunt născut la 4 septembrie.
Purtaţi cumva vreun semn distinctiv ?
Tricolorul, numai tricolorul. Îl purtam pe piept.
Aţi avut arme?
Da, am avut arme… El a reuşit să obţină, ca ofiţer activ care avea relaţii, a reuşit să obţină o cazarmă de la Alba-Iulia pentru Garda Naţională Română, care era lângă fostul Liceu romano-catolic, acolo unde am fost noi batjocoriţi tot timpul. Acolo avea sediu. Şi n-am fost singurul membru, dar am fost cel mai tânăr membru al Gărzii Naţionale Române. […] Noi căutam să menţinem ordinea şi mai cu seamă să salvăm şi să evităm busculada [bruscarea] asta a românilor. Ce s-a întâmplat ?! Fostul regiment Austro-Ungar, care avea majoritate românească, a fost mutat cu sediul în Serbia de sud, în Macedonia şi a fost adus în Alba-Iulia un regiment maghiar de lângă Seghedin. Şi acest regiment era compus din 99% din unguri şi ăştia s-au arătat foarte ticăloşi şi plini de răutate faţă de noi, românii. Şi ei stăpâneau oraşul, ei erau vreo 3 000 de soldaţi acolo. Dar a trebuit să ne dea şi nouă cazarmă.
Şi, la un moment dat, eram cam în jur de 15 octombrie, primesc un ordin din partea comandantului Gărzii Naţionale Române, Floriş Medrea, ca să mă prezint la el. Şi m-am dus, dar eram tare emoţionat şi timid, credeam că am făcut o mică abatere, o mică indisciplină şi de-aia mă cheamă. Când colo, mă primeşte cu mare satisfacţie şi plin de bucurie pe faţă şi-mi întinde un steag tricolor şi zice: <Te duci şi fixezi primul steag pe Cetatea lui Mihai Viteazul !> Şi atunci am fost încântat că-mi dă această sarcină. Zice: <Nu te duci singur, ci mergeţi aşa, în grup şi mergeţi înarmaţi, că la poartă face de serviciu armata maghiară…> Şi atunci am plecat, şase inşi am luat acolo, din regiment, toţi înarmaţi şi cu muniţie. Zice: <Să nu vă duceţi pe drum, ca să nu vă vadă. Mergeţi lateral>, că era acolo un parc lângă poarta Cetăţii. […] Dar pe poarta Cetăţii era o statuie ecvestră a unui împărat austro-ungar, [un] Habsburg, şi de braţul drept al împăratului era legat un steag tricolor… steag tricolor maghiar. Şi mi-a spus el ca să legăm steagul [nostru] tricolor, şi noi, de statuia asta.
Şi ne-am dus printr-un parc care iese lateral de poarta asta a Cetăţii, dar totuşi ei ne-au văzut. Noi eram deja sus, lângă statuia ecvestră a fostului împărat austro-ungar. […] Ei ne-au auzit totuşi şi au ieşit. Şi au văzut că suntem noi acolo în grup şi pe poartă şi atunci au ieşit toţi, vreo 15 inşi, toţi înarmaţi, au întins armele şi ne-au somat: <Imediat să plecaţi de acolo, n-aveţi ce căuta acolo !> Am zis: <Nu putem pleca, că noi avem o misiune şi trebuie s-o îndeplinim>. <Ce vreţi să faceţi ?> <Să fixăm steagul tricolor pe poartă>… şi ne-au ţinut peste 10 minute sub arme. Şi s-au tot sfătuit, s-au tot sfătuit şi parcă acuma îi văd cum se întorceau aşa, unu’ spre altu’ cu capul, ca să vorbească, să schimbe păreri, să se hotărască ce fac. Dar totuşi, până la urmă, după vreo 12 minute cât ne-a strâns sub arme, s-au hotărât ca să ne admită să fixăm steagul tricolor pe statuia ecvestră a împăratului austro-ungar – de braţul stâng, că braţul drept era steagul maghiar. Şi atunci, am reuşit să fixăm steagul tricolor pe statuie şi am plecat înapoi. Şi, fireşte, Floriş Medrea… ne-am dus să-i raportez că am reuşit să fixăm steagul tricolor şi i-am spus în ce condiţii. A fost încântat că am reuşit şi ne-a şi sărutat. […] Dar cu o săptămână înainte de 1 Decembrie, steagul maghiar a fost dat jos de noi.
Şi garda maghiară ?
Garda maghiară deja era foarte-foarte redusă, pentru că ei, nefiind din zona Transilvaniei, au tot dezertat şi au rămas puţini. A rămas o Gardă Naţională maghiară la Alba-Iulia, dar era cu sediul în oraş, jos, nu era în Cetate. Aşa încât la 1 Decembrie, cu o săptămână înainte, am dat jos steagul maghiar şi a rămas numai steagul tricolor românesc care a fost fixat de noi atunci, la mijlocul lunii octombrie.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 1996]
