Unirea cea Mare s-a putut realiza cu sacrificiile celor aproape 800 000 de mobilizaţi pe front, cu efortul diplomatic al câtorva oameni politici și cu voința marilor puteri ale Antantei câștigătoare în Primul Război. Arhiva de istorie orală vă prezintă o serie de mărturii-document cu o valoare excepțională. Sunt înregistrări de patrimoniu, realizate cu mulţi ani în urmă, cu oameni care au trăit în mod direct acest moment strălucit al istoriei noastre.
Generalul Titus Gârbea avea 25 de ani în 1918, era sublocotenent, absolvent al Şcolii de Artilerie, venit dintr-un sat făgărăşean, Ileni, unde bunicul lui fusese preot.
„Am coborât pe Valea Mureşului şi apoi pe Ampoi, ca să urcăm după aceea la Alba-Iulia. Am văzut acolo pe Câmpul lui Horea, acela care se întinde de la Cetatea Alba-Iulia şi până la Gârle, până la Mureş, o lume imensă ! Fiecare judeţ îşi avea ocolul lui, cu căruţe, cu care, chiar care cu boi şi corturi şi bineînţeles împodobite cu drapele şi cu ghirlande de brad. Tot Ardealul era acolo prin reprezentanţii săi, era o frumuseţe! Fiecare judeţ îşi avea o porţiune unde avea acolo de mâncare, de dormit, de rânit caii, furaje etc. Şi eu, când am văzut Câmpul ăla al lui Horea, eu, care ca copil mic mă rugam la Dumnezeu pentru mila şi pentru odihna acestor eroi, mi-am zis: <Iacă, acum, aceşti martiri ai neamului îşi primesc răsplata cuvenită !> Și îmi aduc aminte că am şi lăcrămat, cum de altfel simt şi acum că mi se ridică lacrimile…
Și Ionel Pop care era cu mine în prima maşină, maşina frumoasă, mare, solidă, ţeapănă, am intrat în Cetate chiar pe sub poarta aceea mare şi deasupra este o cabină [cameră], unde au fost închişi Horea, Cloşca şi de unde după aceea au fost conduşi la moarte. M-am dus în Cetate, în sala numită Casina, pentru că garnizoana care era atunci, austro-maghiară şi maghiară, în această Casină făceau ei petrecerile lor şi-i zicea Cazino sau Casina. Acolo m-au prezentat personajelor care pregăteau, în Sala Mare, pregăteau Unirea. Era un entuziasm şi o lume pe toate străzile, erau românii, ardelenii care sunt mari patrioţi, mai patrioţi decât regăţenii !
Când m-a prezentat acolo, ei, încântaţi să mă puie pe mine în primul plan. Şi am zis: <Nu, Excelenţă>, cum m-am adresat eu episcopilor care erau de faţă, erau Hossu şi cu Cristea, care mai târziu a devenit patriarhul bisericii noastre, <vă rog, pe mine să mă puneţi la coadă, undeva, în colţ, să nu mă vadă nimeni, nimeni să nu ştie că eu am venit de la Bucureşti, pentru că, iată Brătianu ce a spus…> Aceşti oameni încercaţi în lupte şi-au dat seama de interesul cel mare ca acţiunea de la Alba-Iulia să fie ardelenească, pentru ardelenii care vor să se unească cu ţara şi să nu mai amestece pe nimeni. Şi atunci Cicio Pop a zis: <Da, înţeleaptă măsură şi noi vom executa în totul şi de aceea pe dumneavoastră o să vă punem într-o parte, de fereastră>, unde, la un colţ, acolo, era un grup de femei ardelene, îmbrăcate frumos în costume naţionale. Le-a spus: <Uite, vă aduc pe acest fecioraş care a venit de la Bucureşti, să-l păziţi să nu se apropie nimenea de el.> Şi când m-au văzut pe mine, eram şi eu atunci tânăr: <Oh, păi, lasă, că l-om păzi noi pe acest fecioraş !> Asta era în noiembrie, ultima zi, 30 noiembrie 1918. […]
La 1 Decembrie, erau în mijlocul sălii mese una lângă alta şi pe mese o mulţime de dosare groase, toate erau dosarele de la diferitele comitate, cum se chemau atunci, sau judeţe, cum se cheamă acum, unde cei care nu au putut să vie, că nu puteau să vină toţi, au semnat că ei sunt întru totul să se facă Unirea cu ţara. Asta m-a surprins când am intrat în sala aceasta, sala Casinei: într-o parte, mai în fund, era un podium pe care erau mai multe mese. Pe acest podium trebuia să ia parte Comitetul Central care era sub conducerea lui Pop de Băseşti, cu Cicio Pop care era numit de popor <Baciul>, el era cel care conducea şi alături de el un eminent jurist şi un splendid bărbat, Vasile Goldiş. Apoi, au venit mai târziu [și ceilalți fruntași], că nu au fost toţi odată, ei veneau de la Arad, acolo a început, propriu-zis acţiunea de difuzare, de organizare a acestei mari serbări plebiscitare de unire cu ţara, la Arad a început. Acolo, Cicio Pop avea un biroul de avocatură şi Vasile Goldiş tot aşa. Acolo era în apropiere Banatul, cu care erau în legătură strânsă, cu [Sever] Bocu, Bocu era şeful bănăţenilor. Și când am intrat în sală şi am văzut eu, mi s-a spus: <Astea sunt toate adeziunile românilor din Ardeal, aici s-a făcut Unirea.> Şi după aceea, când ne-am adunat toţi în ziua de 1 Decembrie, când toţi s-au adunat, inclusiv eu, cu femeile ardelene care mă păzeau, să nu care cumva să se apropie vreun spion sau vreun gazetar maghiar, eram toţi acolo, abia aveam loc în sală.
Ca să arăt cum a decurs: era o serie de agenţi de legătură [între cei de afară și fruntașii din sală], patrioţi toţi, Amus Frâncu, era doctorul dintre moţi, toţi erau agenţi de legătură între ocoalele de afară, de pe Câmpul lui Horea şi sala, că tot poporul vroia să ştie ce se face, cum se face, cum merge. Și ăştia făceau legătura, ziceau: <Acum vorbeşte cutare, cutare şi cutare, acum a venit cutare şi cutare.> Şi era un du-te vino [al agenților de legătură] de la sala Casinei, prin Cetate, afară din Cetatea care dădea imediat în Câmpul lui Horea. Şi se urca sus, pe tribuna pe care a improvizat-o fiecare judeţean şi de acolo îi ţinea la curent pe toţi, că erau foarte doritori să ştie cum decurge. Şi această legătură permanentă între popor şi delegaţii care erau în sală, aceasta mi-a plăcut foarte mult ca organizare !
Mulţi plângeau, foarte mulţi plângeau… Pop de Băseşti, care era preşedintele, era cel mai bătrân dintre ei şi un mare, mare român, când a început să vorbească, după prima frază deja l-au podidit lacrimile. Erau după aceea vlădicii, cei doi Cristea de la Caransebeş, episcopul şi Hossu – ce figură frumoasă Hossu ! – care a venit la mine, m-a luat, m-a îmbrăţişat şi eu la fel. Îi sărutam mâinile, că îmi părea bine că sunt în ţara mea – după mamă eram în ţara mea – şi ei, când au auzit că sunt ardelean, că am făcut războiul în România, că mama este în România, că are copii în România, că este măritată cu un pandur de-al lui Tudor Vladimirescu, în sfârşit, aveam frazele cele mai frumoase în spinarea mea, pe care le port şi acum ! […]
Şi pentru mine acele zile… eu am stat atunci trei zile la Alba-Iulia, că mă grăbeam să mă întorc ca să raportez, aşa cum mi s-a cerut şi în care aveam de muncă în capitală.
Mi-aţi povestit atmosfera din sală, de la Casină. Afară, în oraş cum era?
Oraşul era bântuit de căruţe care toate erau trase pe dreapta, care cu boi, cine ştie de unde au venit, erau care foarte frumoase, conduse chiar de ei, cu cai foarte frumoşi. Și foarte mulţi veneau cu trenul, pentru că personalul, mecanicii, toţi ăştia erau români, trenuri care au dus poporul de la Sighetu Marmaţiei şi de la Timişoara, din Banat, până la Alba-Iulia.
Erau îmbrăcaţi în costumele naţionale ?
Toţi ! Şi drapelele româneşti nu aveau culorile verticale, erau orizontale, roşu, galben şi albastru, aşa era culoarea lor… Dar în această stare de euforie generală mureau de ciudă ungurii care vedeau că le scapă prada din mână, prada pe care au cucerit-o cu Attila şi cu toţi ceilalţi. Şi s-a întâmplat atunci că au omorât câţiva români, i-au împuşcat; pe unul, săracul, nu ştiu cum îl chema, avea un nume românesc, săracul de el, l-a împuşcat în momentul în care cobora la Alba-Iulia din tren, l-a împuşcat – chiar în uşa trenului, uşa vagonului !.. Şi pe străzile care erau pline de lume, de ardeleni, nici nu mai contau ungurii, deja ei erau o minoritate, cu atât mai mult acum când toată lumea a venit la Alba-Iulia, Alba-Iulia este o amintire daco-romană, Alba-Iulia, nu este orice oraş maghiar, lumea aceasta aflua către Cetate, Cetatea asta care era măreaţă şi era impunătoare a fost simbolul asupririlor şi suferinţelor noastre şi al crimelor care s-au făcut cu bieţii Horea, Cloşca şi Crişan care au fost executaţi acolo, ştiţi cum au fost executaţi…
Deci aţi asistat în Sala Casinei, atunci când s-a citit Rezoluţiunea prin care Transilvania se unea cu România…
După ce au vorbit pe rând, a vorbit întâi Pop de Băseşti, mai bătrân şi era preşedintele de vârstă şi preşedintele de onoare, după aceea a venit Cicio Pop care a vorbit, au vorbit vlădicii foarte frumos – nu a mai fost atunci deosebirea dintre uniţi şi neuniţi, toţi erau români – şi acest vlădică care era Iuliu Hossu. […]
Eu am plecat repede, ştiind că noi aveam de muncă şi de lucru la Bucureşti, eu eram mâna dreaptă a ministrului şi locuiam cu el, am făcut războiul cot la cot cu el, era un basarabean, un om foarte cumsecade, onest din toate punctele de vedere.
Aţi plecat chiar atunci, pe 1 Decembrie ?
Nu, am mai stat, am mai băut palincă şi [am mâncat] slănină, dar am plecat cât mai curând. Totuşi, am sosit la Bucureşti înaintea delegaţiei oficiale care a fost condusă de Pop de Băseşti, împreună cu vlădicii, cu Goldiş, care au venit la Bucureşti şi i-au prezentat actul oficial regelui şi regele atunci a fost hotărât să fie regele tuturor românilor. Vă puteţi închipui ce bucurie a fost şi pe bietul rege care a suferit alături de poporul român, ca şi regina Maria !”
[Interviu de Maraiana Conovici, 1993]
