Unirea cea Mare s-a putut realiza cu sacrificiile celor aproape 800 000 de mobilizaţi pe front, cu efortul diplomatic al câtorva oameni politici și cu voința marilor puteri ale Antantei câștigătoare în Primul Război. Arhiva de istorie orală vă prezintă o serie de mărturii-document cu o valoare excepțională. Sunt înregistrări de patrimoniu, realizate cu mulţi ani în urmă, cu oameni care au trăit în mod direct acest moment strălucit al istoriei noastre.
Nerva Viorel Stoica locuia în Alba Iulia, provenea dintr-o familie burgheză şi era în 1918 elev la Liceul romano-catolic; tatăl său era ofiţer, fusese pe frontul din Galiţia, iar la întoarcere a fost cooptat în Consiliul Naţional Român local; mama era preşedinta Uniunii Femeilor Române din Alba Iulia.
„[La noi acasă] a fost o masă festivă în ziua de 1 Decembrie, a fost o masă splendidă, foarte frumoasă şi au fost prezenţi [toţi din] întreaga conducere a neamului românesc: […] era Gheorghe Pop de Băseşti, preşedintele Partidului Naţional, pe vremea aceea. Dar el, săracul, era destul de slăbit şi era destul de îmbătrânit, că era bolnav. Şi când s-a terminat masa, Gheorghe Pop de Băseşti se ridică în picioare şi se adresează celor prezenţi şi ne spune plângând: <Am marea bucurie că am ajuns să trăiesc acest moment istoric foarte important al neamului românesc, dar eu zile nu mai am, că sunt bolnav…>
Şi a plecat întreaga conducere a neamului românesc sus, în Cetate, cu un convoi de trăsuri, de vreo 20 de trăsuri, dacă nu chiar şi mai multe… care a fost încadrat de călăreţi români, au fost aduşi la Alba-Iulia, încălecaţi şi îmbrăcaţi în straie româneşti şi fiecare tânăr român avea în mâna dreaptă un steag tricolor românesc. Şi a plecat de la noi atunci, de acolo, din casă, întreaga conducere a neamului românesc, c-un convoi mare de trăsuri, sus, în Cetate. Şi printre aceştia, din partea familiei mele erau trei persoane: era tata, ca membru în Consiliul Naţional, era mama şi era o soră de-a mea, sora mea cea mai mică, Felicia Stoica. Dar sora mea n-a fost în trăsura în care au călătorit mama cu tata, ci ea a fost luată în trăsură de colonelul… Leonte, el a fost general, Leonte. El a fost trimis la Alba-Iulia din partea guvernului român de la Bucureşti, ca să reprezinte guvernul român la această Mare Adunare. Aşa încât, singura familie românească din Transilvania care a participat în Sala Unirii, la Marea Unire a Transilvaniei cu România, [a fost a noastră].
Şi dumneavoastră ce aţi făcut în ziua respectivă ?
Eu eram membru în Garda Naţională Română. […] Am făcut de serviciu în Cetate.
Ce vă duceţi aminte despre ziua respectivă ? Vreţi să faceţi o descriere a zilei respective, a atmosferei ?
A fost o zi foarte frumoasă. N-a fost nici ploaie, n-a fost nici ninsoare, a fost o zi senină, frumoasă. Şi a fost o participare, o zi de-un entuziasm extraordinar ! A fost o participare de cel puţin 100 000 de oameni, de români, care au sosit la Alba-Iulia, dar n-au sosit numai în ziua aceea, ci au sosit c-o zi înainte, în ajun, cu o zi, două. Şi erau toţi îmbrăcaţi în straie româneşti şi fiecare comună avea o delegaţie oficială, cu preoţii… de obicei doi preoţi erau, că era şi preot greco-catolic şi ortodox erau. Şi erau toţi împreună. Şi ei erau cu Sfânta Cruce în mână şi cu patrafirul pe ei, şi alături de ei era un tânăr român care venea cu steagul tricolor, românesc.
Şi apoi s-au strâns, s-au strâns aşa, în Cetate şi membrii delegaţi la Marea Adunare de la Alba-Iulia au fost prezenţi în Sala Unirii. Dar alături de Cetate era un câmp de instrucţie – acum este tot clădită, atunci nu erau clădiri. Acolo s-au ridicat patru tribune. Şi pe alea patru tribune au ţinut discursuri conducătorii neamului românesc din Transilvania, s-au adresat celor prezenţi şi le-a explicat marele eveniment al Unirii. Şi fireşte că au fost atâtea aplauze, atâtea aplauze ! Şi eu am auzit câteva discursuri, acolo, pe câmp. După ce s-a terminat, lumea fireşte că a plecat de la Alba-Iulia entuziasmată şi plină de mândrie naţională că s-a făcut Marea Unire a Transilvaniei cu România !
Vizavi de noi, unde aveam noi locuinţa, pe strada Simion Bărnuţiu, colţ cu… Grigoriu, acolo era o familie a unui veterinar maghiar, dar avea un nume, Altman, nume german de origine. Avea trei băieţi : cel mai mic era cu an mai mare decât mine şi erau ei mari maghiaromani [!]. Şi cel mai mic băiat era membru în Garda Naţională Maghiară şi făcea parte din garda care avea sediul în Oraşul de jos, adică oraş, nu Cetate. Şi ăsta, în ziua de 1 Decembrie… Fireşte că era îmbrăcat în costum militar şi plin de tricolor maghiar, pe capelă, pe braţe, pe guler, pe tot. S-a dus sus, în Cetate, ca să provoace reacţia românilor ca să-i compromită…
Şi vă spun sincer că, după ce s-a terminat Marea Adunare de la Alba-Iulia şi s-a hotărât Marea Unire a Transilvaniei cu România, eu cam… Era pe la ora două aşa, şi eu am coborât din casă şi am ieşit şi în faţă. Iată că vine, la un moment dat, acest băiat al acestui veterinar maghiar, vine spre casă. Eu eram prieten cu el, că eram cam de aceeaşi vârstă şi ne jucam împreună. Şi iată că se-apropie, se-apropie… Când acolo, îl văd plângând, plângând, plângând. Am rămas puţin mirat şi n-am înţeles că ce l-a determinat să plângă. Adică, el a venit acasă plin de… cum să spun eu? De ruşine, că el, deşi a fost îmbrăcat în steaguri, în tricolor maghiar, nimeni nu i-a dat nici o atenţie, nici măcar nu l-a scuipat. Şi acest tânăr, Altman, Bella, a plecat pe urmă cu familia, în ’919, în luna iulie, a părăsi Alba-Iulia şi a plecat în Ungaria şi nu i-am mai văzut niciodată.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 1996]
