Unirea cea Mare s-a putut realiza cu sacrificiile celor aproape 800 000 de mobilizaţi pe front, cu efortul diplomatic al câtorva oameni politici și cu voința marilor puteri ale Antantei câștigătoare în Primul Război. Arhiva de istorie orală vă prezintă o serie de mărturii-document cu o valoare excepțională. Sunt înregistrări de patrimoniu, realizate cu mulţi ani în urmă, cu oameni care au trăit în mod direct acest moment strălucit al istoriei noastre.
Doctorul Ion Jovin era în 1916 student la Facultatea de Medicină din Budapesta. După un an fusese silit să-şi întrerupă studiile, pentru că fusese încorporat în Armata Austro-Ungară. Pe frontul din Italia l-a cunoscut pe Iuliu Maniu, deputat, fruntaş al Partidului Naṭional Român, de care avea să fie foarte legat. Întors în ṭară în 1918, Ion Jovin luat parte la pregătirile care au precedat Marea Unire, s-a înscris în Garda Naṭională din Arad şi a participat ca delegat la Adunarea de la Alba Iulia.
„Am sosit seara, în ziua de 30 noiembrie, la Alba Iulia, cu un tren special pe care ni l-a pus la dispoziţie guvernul maghiar foarte complezent, care a plecat dimineaţa de la Budapesta şi ne-a dus la Alba Iulia. În tren, în clasa a II-a, ne-am înghesuit cum am putut, printre noi se găsea şi un tipograf de la Adevărul Român. Zice: <Eu nu votez Unirea decât cu condiţia de autonomie !> <Dar de ce, domnule?>, am sărit pe el. <Păi>, zice, <la Bucureşti sunt ciocoi! Eu am văzut acolo un ciocoi cum dădea ordin unui gardian să bată pe cineva, i-a dat un pumn…>
Seara de 30 a trecut cu convorbiri şi s-a instalat şi un fel de bal în sala Hotelului Hungaria care s-a rebotezat Hotel Dacia, pe loc. Acolo ne-am întâlnit cu studenţii de la Cluj, care erau conduşi de Virgil Solomon, era şi el student la medicină în anul IV. Ne-am unit mesele, am stat de vorbă, am găsit că trăim momente istorice. Virgil Solomon a spus că el se lasă de medicină, nu s-a lăsat până la sfârşit, că acum se deshid noi perspective pentru tinerii români, diplomaţie, administraţie etc. El, practic, medicină nu a făcut, dar a fost un foarte brav luptător în cadrul Partidului Naţional.
A doua zi… înainte de a se deschide şedinţa solemnă, a fost o şedinţă prealabilă prin care s-a redactat, s-a pus la punct, actul Unirii pe care l-a redactat Goldiş. Aici s-a iscat o controversă: unii chiar din Partidul Naţional – nu este bine să îi numim – au cerut autonomie; socialiştii, influenţaţi de colegii lor maghiari, s-au raliat la această propunere. Discuţia a fost tăiată scurt de Iuliu Maniu care a spus: <Domnule, noi nu avem aici căderea şi rolul să hotărâm viitoarea formă prin care ne unim! Noi suntem un fel de Constituantă, declarăm unirea, detaliile le lăsăm pentru următoarea adunare care ar fi o Adunare Constituantă!> Şi în felul ăsta, s-a votat unirea fără nici un fel de clauză de autonomie. Ungurii trag mari foloase din această chestie, din propunerea lui Goldiş, dar chestiunea o lămureşte foarte bine Silviu Dragomir, foarte bun istoric, istoric de mare clasă…
A doua zi dimineaţa am plecat de la hotel, l-am însoţit pe Ştefan Cicio Pop care plecase şi el la şedinţă, la şedinţa preliminară. […] În sala de şedinţe nu au putut intra când a început şedinţa decât cei cu credenţiale. Eu, care eram lângă Ştefan Cicio Pop, m-a băgat cu el, fără credenţiale, încât am putut să asist la momentele de deschidere care au fost impresionante. Pe estradă deocamdată nimic, o masă lungă care aştepta prezidiul, cum se spune astăzi. Intră corifeii, primul, bătrânul, intră Pop de Băseşti – aplauze! Apoi ceilalţi, mai mult în ordinea de vârstă, Ştefan Cicio Pop – aplauze – Goldiş – aplauze – Vlad – aplauze – Maniu, intră şi Maniu; în momentul acela cei şapte prelaţi care ocupau primul rând în sală se ridică în picioare, fac un pas înainte şi se declanşează un aplauz furtunos. A fost, poate, cea mai frumoasă clipă din viaţa lui Maniu!
În fine, s-au aşezat acolo, au început discuţiile, a început citirea, afară lume imensă, evaluată la circa 100.000 oameni. Într-adevăr, erau om lângă om pe platoul cetăţii, acolo. Cunoscuţi, foşti soldaţi din regimentul în carte am luptat eu, unul Bencecan care când m-a văzut: <Domnule cadet, o fi adevărat asta sau numai poveste? Scăpăm de unguri, de jăndari?> Asta era, <scăpăm de unguri?> Zic: <Scăpăm Bencecanule, scăpăm!> Zice: <Doamne!> şi şi-a făcut Sfânta Cruce. Au fost momente… Discuţia a durat cam mult. Ca să se potolească neliniştea oamenilor au ieşit pe rând, a ieşit Hossu, i s-a făcut o tribună, nişte butoaie, a făcut un discurs, au fost şi oratori improvizaţi care au arătat importanţa zilei. Şi apoi s-a hotărât [şi s-a anunṭat]: <S-a votat Unirea pe veci cu România!> au fost nişte aplauze extraordinare!
Acuma, m-aţi întrebat care a fost tonul uman al acestei adunări: entuziasm! Trenul cu care am venit de la Budapesta, începând de la Arad se oprea la fiecare gară unde se urcau delegaţii însoţiţi de săteni, cu muzică, câteodată cu Deşteaptă-te române!, Pe al nostru steag, cu drapele, la fiecare gară a fost un spectacol din ăsta, gară cu gară, la fiecare gară a mers ca un tren personal, că a făcut drumul ăsta pe care un accelerat îl face în câteva ore, l-a făcut în aproape o zi întreagă! Oamenii entuziasmaţi, asta se poate spune despre Alba Iulia! Cea mai perfectă neutralitate… În schimb, ungurii aveau nişte benzi acolo, înarmate, care ar fi putut ameninţa. Securitatea noastră a fost asigurată de trupe de voluntari din Gărzile Naţionale, conduse de Florian Mendrea care călărea, se plimba, dar nu avea nici muniţie de război – dacă ar fi venit ungurii, o brigadă de unguri, ne răsfira complet, dar ungurii nu se gândeau!
Atmosfera care a precedat această Alba Iulia a fost o atmosferă de perfectă revoluţie; dacă un geniu revoluţionar de talia lui Lenin ar fi dat de o asemenea atmosferă, cu siguranţă că o folosea în scopul lui şi declara comunismul sau sovietele. Marele merit este a intelectualilor noştri de la sate, preoţi, învăţători, care au ştiut să dirijeze această atmosferă revoluţionară pe calea raţională, să se înfăptuiască idealul naţional. Ăsta este marele lor merit, pe care nu l-a subliniat nimeni! Că ei, bieţii ţărani, de la ei nu ştiau treaba asta; dascălii, preoţii de la sate au fost aceia care au spus: <Vă înscrieţi şi votaţi acolo!>
În ceea ce priveşte atitudinea trupelor nemţeşti care se retrăgeau, trupele lui Mackensen, atitudinea lor a fost foarte corectă, nu se interesau deloc de ceea ce se petrece la Alba Iulia. Porneau, erau fericiţi că ajung şi ei acasă, aşa că ungurii care şi-au pus, poate, oareşcari speranţe în trupele lui Mackensen s-au înşelat, s-au înşelat. Aici, fără discuţie Goldiş a ridicat această problemă: pe acolo se retrag trupele lui Mackensen, ce ne facem dacă ne atacă? Dar curajul oamenilor şi patriotismul oamenilor a fost mai mare decât frica, adică pe loc, acolo, la Alba Iulia. Oamenii erau grăbiţi să plece acasă, au asaltat trenurile, puţine trenuri care au plecat, erau foarte multe căruţe din vecinătate, din apropiere, unii au plecat pe jos, chiar pe jos. Şi eu am luat un tren târziu, pe la 9 şi jumătate, cu care am ajuns la Budapesta a doua zi abia, pe la 10, unde aveam un examen de dat în ziua aia.”
[Interviu realizat de Ion Varlaam, 1990, donație Liane Jovin]
