Unirea cea Mare s-a putut realiza cu sacrificiile celor aproape 800 000 de mobilizaţi pe front, cu efortul diplomatic al câtorva oameni politici și cu voința marilor puteri ale Antantei câștigătoare în Primul Război. Arhiva de istorie orală vă prezintă o serie de mărturii-document cu o valoare excepțională. Sunt înregistrări de patrimoniu, realizate cu mulţi ani în urmă, cu oameni care au trăit în mod direct acest moment strălucit al istoriei noastre.
La 27 martie/9 aprilie, 15/29 noiembrie şi 18 noiembrie/1 decembrie 1918 se realizaseră, rând pe rând, unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Regatul României · Marea Adunare de la Alba Iulia rămâne simbolul făuririi României Mari, punctul culminant al procesului realizării noului stat român · primul parlament al Ardealului, potrivit proclamaţiei de la Alba Iulia, este Sfatul Naţiunii Române, cu 150 de membri aleşi de adunare · organul executiv provizoriu este Consiliul Dirigent, preşedinte Iuliu Maniu, cu centrul la Sibiu · la 12-13 decembrie o delegaţie a ardelenilor pleacă la Bucureşti, la regele Ferdinand, cu actul Unirii şi jurământul de credinţă a patru milioane de români · în decembrie se formează primul guvern al României Întregite, cu şapte miniştri din provinciile unite.
Ana Birtolon, fiica avocatului Ştefan Cicio Pop – unul dintre cei mai activi oameni în slujba Unirii – avea atunci 20 de ani; în acele zile intense din noiembrie 1918 şi-a ajutat tatăl, fiindu-i un fel de secretară.
„Tata a fost şi cu ideea Albei Iulia. Mă rog, ziarele contemporane – şi mai târziu – au scris că au fost voci care ar fi vrut să tergiversese, că <să hotărască conducătorii soarta> şi nu ştiu ce, dar tata s-a opus atunci, chiar bolnav fiind, cu foarte mare îndârjire – ăsta este adevărul istoric ! – cu mare îndârjire şi a spus: <Şi mort mă duceţi la Alba Iulia ! […] Nu ne putem bate joc de naţiune, asta ar fi pieirea, am hotârât ! Unanimitatea naţiunii va fi la Alba Iulia !> Atunci s-au pus temeliile, s-a aranjat tot, s-a discutat, au fost multe zile încă până la 1 Decembrie. S-a organizat totul perfect.
Mai târziu, când am discutat, acum, la bătrâneţe, cu… de la Braşov, Voicu Niţescu, care a fost 15 ani mare gazetar la Gazeta Transilvaniei, mi-a spus odată, acum, la bătrâneţe – că eram foarte buni prieteni şi mereu ne depănam amintirile, era foarte lucid şi foarte bine – şi spune: <Draga mea, cel mai important [moment] din istoria românilor a fost Marea Adunare de la Alba Iulia! Nici un act nu a fost atât de măreţ, atât de bine pus la punct din punct de vedere juridic, organizat până la ultimele amănunte…> Şi ăsta este adevărul ! Nu pot să îţi descriu şi nu pot să-ţi spun entuziasmul ăla, totuşi reţinut şi firesc, aşa, parcă s-a întâmplat ceva foarte firesc, ceva foarte firesc… Pentru toţi era foarte firesc că a venit ceasul cel mare ! Trebuie să ne gândim la secolele de suferinţă prin care am trecut şi în care am avut timp să ne oţelim, şi mici şi mari şi popor. Şi pe urmă, legătura asta strânsă dintre intelectuali şi popor a fost ceva natural, erau atât de ataşaţi sufleteşte de noi !”
[Interviu de C. Dumitrescu, Radio Cluj, anii ’70]
Filosoful Dumitru D. Roșca (1895-1980), născut în Sălişte, era la sfârşitul războiului student la Institutul Teologic din Sibiu.
„Cum aţi văzut dumneavoastră în anii tinereţii idealul de unitate al românilor transilvăneni ? Ştiu că aţi studiat la Braşov, că acolo era un focar de dragoste pentru poporul român, pentru unitatea aceasta naţională. Cum vedeţi acest ideal de unitate ?
Fiindcă amintiţi de Braşov, uite, în legătură cu Braşovul, să spun câteva cuvinte din care uşor se poate deduce cum am văzut eu unitatea. Sigur că nu aveam, prea tânăr fiind nu am avut perspectivă aşa de largă încât să pot să judec marele fapt care se împlinea în 1918, în lumina istoriei universale, dar care, cât de modest în această lumină, a fost totuşi un fapt de foarte mare importanţă. Asta puteam să-mi dau seama, deşi eram tânăr, că statul român care se întregea acum, oferea poporului nostru o platformă de libertate, de libertate, de gândire şi poate şi de acţiune. […] Dădea poporului român posibilitatea de contribuţie liberă la ceea ce numim cultură universală.
După Unire, mie mi se pare că în această epocă a secolului XX obsesia românilor este aceasta de a păstra unitatea naţională, teama ca nu cumva această unitate să fie atinsă. Ce credeţi dumneavoastră, ca filosof şi ca om de ştiinţă, ca patriot, despre acest lucru ?
Această grijă mi se pare lucrul cel mai firesc. <Reîntregirea neamului> a fost, pe plan politic, un ideal de viaţă. Un ideal de viaţă al unui popor întreg, un ideal simţit şi trăit cu atât mai adânc cu cât acest popor a fost impilat de Austro-Ungaria – cu toate aparenţele, era încă un stat feudal. Şi românii au fost exploataţi pe două planuri: şi pe plan naţional şi pe plan social. Era, iarăşi, firesc ca acest popor să fie… ca întregirea naţională a acestui popor să constituie o grijă de fiecare clipă. Generaţiile care au făcut Unirea … […] au fost în aceste generaţii şi oameni care au încercat deja în prima decadă, în primul deceniu al României Întregite, prin creaţia lor de valori culturale, şi modeste dar şi importante, să justifice această unire şi în acelaşi timp să o şi sprijinească.”
[Interviu realizat de C. Dumitrescu, Radio Cluj, 1977]
