Unirea cea Mare s-a putut realiza cu sacrificiile celor aproape 800 000 de mobilizaţi pe front, cu efortul diplomatic al câtorva oameni politici și cu voința marilor puteri ale Antantei câștigătoare în Primul Război. Arhiva de istorie orală vă prezintă o serie de mărturii-document cu o valoare excepțională. Sunt înregistrări de patrimoniu, realizate cu mulţi ani în urmă, cu oameni care au trăit în mod direct acest moment strălucit al istoriei noastre.
Desprinsă de Imperiul Habsburgic fărâmat, devenită republică, Ungaria nu acceptă schimbări teritoriale şi mai ales pierderea Transilvaniei · în noiembrie 1918 gărzile ungureşti încep măcelurile prin sate · Consiliul Naţional Român cere guvernului României ocuparea teritoriilor proaspăt intrate în graniţele ţării, pentru a-i apăra pe români · la 10 noiembrie 1918 regele Ferdinand mobilizează din nou armata care avea să ajugă până la Budapesta, pentru a alunga regimul bolşevic · Corpul 4 de armată este primul care intră în Ardeal.
Lucia Mihályi era o adolescentă de 15 ani în vremea Marii Uniri; era fiica istoricului Ioan Mihályi de Apşa care fusese prim jurisconsult al Maramureşului.
„Armata a 4-a, de la Roman a venit la Sighet să preieie oraşul şi era zăpadă foarte mare şi n-a putut trece Gutinul [Gutâiul] şi fratele [meu], cu Ilie Lazăr, au adunat caii şi boii de la sate şi cu oamenii au trecut Gutinul, căci Gutinul era foarte înalt şi cu serpentine era şi cu zăpadă mare care n-o fost curăţită atunci, în timpul acela.
No, şi am făcut … adică ungurii nu au vrut să cedeze oraşul şi s-a făcut luptă la Vad. Au murit un ofiţer şi un subofiţer, dar pe urmă au ocupat oraşul şi steagul meu tot era pe balcon! Peste o săptămână au trebuit să puie jurământul funcţionarii de la Prefectură – care o fost vizavi cu balconul [nostru] – şi prefectul a venit şi a cerut drapelul [de la noi], pentru că ei încă n-au avut drapel. Şi aşa era [după] 1 Decembrie… Armata a venit, colonelul Gheorghiu de la Roman, şi a felicitat la mama pentru primirea ce a făcut-o armatei. Că noi, în fiecare joi am ţinut după-masă o primire şi toţi ofiţerii şi inteligenţa, români, au venit şi fete şi bătrânii la noi, în saloanele noastre. Prima oară a făcut mama o mare masă, peste 100 persoane, care au venit şi au petrecut la noi în sala mare […].
No, şi la 6 ianuarie [1919], era Bobotează la […] romano-catolici, o ţinut Boboteaza. Noi am ţinut cu o săptămână mai târziu, la 19 ianuarie, [atunci] armata şi cu preoţii au făcut pelerinaj până la Podul Slatinei şi acolo au sfinţit apa. Dar la noi era obiceiul că preotul aruncă în apă crucea şi cineva care a voit a sărit în apă de pe pod şi a scos crucea şi aşa a venit toată armata şi procesiunea înapoi, de la Tisa.
Când au terminat luarea judeţului, atunci toată armata a plecat către Budapesta unde era comunismul [lui Béla Kun]. Şi colonelul a dat ordin să tragă soldaţii bocancii jos şi să se îmbrace cu opincă, ca să vadă ungurii că românii au salvat pe ei de comunism! Asta era în 1919. [Dar] nici tata n-a trăit, nici fratele său, mitropolitul Victor Mihali, care atâta de mult au pulsat pentru Unire, [ca să vadă toate acestea].”
[Interviu de Virginia Călin, 1993]
Silvia Popa, fiica dr. Victor Maniu, jurist, primul primar român al orașului Baia Mare.
„Ce ne puteţi spune despre preluarea primăriei Baia Mare,în 1919, după Marea Unire ?
„Ei, asta a fost… preluarea a fost <cu cântec>! Primarul maghiar de atunci, doctor Antal Nagy Gabor, n-a vrut să predea cheia oraşului. Şi oraşul era sub comandament militar şi atunci tata s-a dus la comandament şi a spus, dar era seara, pe la vreo zece când… și a spus <Eu nu pot să-mi preiau funcţia, pentru că primarul, actualul primar nu vrea să-mi predea cheile oraşului>. Şi atunci comandantul a trimis doi ofiţeri şi a zis: <Aşa cum îl găsiţi, aşa îl aduceţi imediat la primărie să predea cheia!>
Ei, când au sosit, l-au găsit în pat şi aşa, în cămaşă şi izmene, l-au luat pe primarul maghiar, l-au adus şi l-au predat, să predea cheile oraşului. Şi atunci i-a spus tatei: <Să ştii, domnule coleg, asta n-am să ţi-o uit!> Asta a fost cu preluarea…”
[Interviu de Octavian Silivestru, 1997]
Edgard Rădulescu, absolvent al Şcolii militare de artilerie, geniu şi marină din Bucureşti, devenise căpitan în 1917, după ce luptase la Oituz şi Mărăşeşti.
„Germanii au fost siliṭi să se supună condiṭiilor păcii de la Versailles, care, între altele, acorda României Ardealul. Sentimenele de care întreaga ṭară a fost cuprinsă în urma unirii Ardealului cu Vechiul Regat au provocat o bucurie de nedescris şi un mare entuziasm patriotic.
Mutat fiind în Regimentul 35 artilerie, am plecat acolo [la Sibiu] plin de voie bună. Regimentul 35 artilerie era comandat de colonelul Brătoianu, ajutor fiind locotenent colonel Bernescu. Al treilea ofiṭer din Regat eram eu. Restul ofiṭerilor erau saşi şi vreo doi ofiṭeri români din fosta Armată Austro-Ungară. Sibiul, cu urmele lui medievale şi caracterul lui de burg german, cu o populaṭie în majoritate săsească, mi-a dat impresia că mă aflu în altă ṭară. Iar faptul că în materialul de ofiṭeri şi trupă al regimentului erau foarte mulṭi saşi, aveam impresia că fac stagiul într-o armată străină. În scurt timp, comandantul regimentului, colonel Brătoianu şi cu cei doi ofiṭeri din Regat, aplicând regulamentele noastre, au reuşit să punem pecetea românească asupra acestui regiment cu care în scurt timp am pornit contra ungurilor lui Béla Kun, ajungând, în urma luptelor duse de alte unităṭi, pe Tisa unde am ocupat un sector defensiv în zona Szentes. Am făcut parte din Divizia 18 infanterie comandată de generalul Pop Dănilă, fost în Armata Austro-Ungară, un bun român şi un bun comandant.
În sectorul meu, mi-a revenit misiunea de a sprijini un regiment de infanterie care timp de două luni nu a avut de făcut altceva decât să supravegheze Tisa, fără lupte, mai ales de a distruge pregătirile făcute de inamic în vederea trecerii Tisei pe malul nostru. […] Se ştie cum s-a terminat războiul contra Ungariei lui Béla Kun, sfârşit prin ocuparea Budapestei de Armata Română.”
[Interviu realizat la Muzeul Militar Național, 1964]
