Marţi, 25 decembrie, în calendarele romano-catolic şi greco-catolic este menţionată sărbătoarea Fericitului Vladimir Ghika, preot-martir, care marchează, în acest an, împlinirea a 145 de ani de la naşterea sa. Prinţ, preot, scriitor şi martir pentru credinţă, el fost mereu gata să pună în practică idealuri caritabile fără precedent în România, le-a adus la Bucureşti pe surorile Sfântului Vicenţiu de Paul şi, alături de ele, a pus bazele primului dispensar gratuit pentru săraci. A creat un serviciu de ambulanţă pentru victimele răscoalei din 1907 şi a îngrijit soldaţii bolnavi în timpul războiului din Balcani şi în Primul Război Mondial.
Monseniorul Valdimir Ghika a impresionat prin bunătatea şi îndârjirea cu care a luptat pentru apărarea religiei şi a celor slabi, demnitatea cu care a înfruntat dificultăţile, persecuţiile şi problemele cauzate de credinţa sa aducându-i beatificarea, de către Biserica Catolică, în anul 2013.
Vladimir Ghika s-a născut la Constantinopol (Istanbul), la 25 decembrie 1873, părinţii săi fiind generalul prinţ Ion Ghika, fost ministru de război şi ministrul afacerilor externe la Bucureşti, ministru român la Constantinopol, Viena, Roma şi Petersburg, unde a şi murit în 1881 şi Alexandrina Moret de Blaremberg, devenită Ghika, provenită dintr-o familie franco-flamandă stabilită în Rusia.
De asemenea, Vladimir Ghika a fost nepotul ultimului domnitor al Moldovei, principele Grigore V. Ghika Vodă (1849-1856), iar familia sa a dat celor două principate, Ţara Românească şi Moldova, nu mai puţin de zece domnitori.
Vladimir Ghika a avut patru fraţi şi o soră – Grigore – care a murit la o vârstă fragedă -, Alexandru, Gheorghe şi Ella – morţi şi ei de tineri -, şi Dimitrie (1875-1967).
Vladimir este botezat şi miruit în Biserica Ortodoxă, apoi, în anul 1877, se întoarce în România.
În perioada 1878-1893, urmează cursurile şcolii din Toulouse (Franţa), iar vacanţele şi le petrece în România.
În anul 1881, pe când avea opt ani, tatăl său, Ioan Ghika, trece la Domnul, iar în perioada 1893-1895, frecventează, la Paris, cursurile Facultăţii de Ştiinţe Politice, dar şi cursuri de medicină, botanică, artă, litere, filozofie, istorie şi drept.
Între anii 1895-1898, îşi continuă studiile în România, iar în perioada 1898-1905, studiază filosofia și teologia la Colegiul Sfântul Toma al dominicanilor din Roma, unde obţine diploma în filosofie şi doctoratul în teologie.
Deşi la Constantinopol fusese botezat ortodox, iar mama sa era, de asemenea, ortodoxă, şi ţinea mult la credinţa răsăriteană, Vladimir a fost tot timpul influenţat de spiritualitatea catolică, predominantă în Franţa.
Formal, la 13 aprilie 1902, intră în Biserica Catolică împreună cu verişoara sa, Natalia, regina Serbiei, realizând mărturisirea de credinţă catolică în biserica Sfânta Sabina din Roma.
Între anii 1904-1906, studiază, la Salonic, filosofia şi teologia, perioadă în care o cunoaşte pe sora Elisabeta Pucci, membră a congregaţiei Fiicele Carităţii, o organizaţie care era total implicată în slujirea celor nevoiaşi. Monseniorului i se înfiripă în minte un proiect, acela de a aduce şi la Bucureşti activitatea congregaţiei, pentru a crea un dispensar în care oamenii sărmani să poată fi ajutaţi.
Între anii 1906-1914, revine în România şi duce intensă activitate caritabilă și intelectuală.
În anul 1906, Vladimir Ghika pune bazele Grupului Doamnelor de Caritate de la București, iar la 20 iunie, în acelaşi an, deschide primul dispensar gratuit, „Bethleem Mariae” la Bucureşti, într-o clădire din Calea Griviţei.
Totul începe rudimentar, cu doar trei surori şi cu dotări minime, dar bogăţia interioară a celor implicaţi va înfrânge toate obstacolele. Demersul caritabil este sprijinit de însuşi Nicolae Paulescu, celebrul savant care a descoperit insulina, care a avut grijă să strângă în jurul dispensarului un colectiv de asistente şi doctori care să acorde consultaţii gratuite. Vladimir Ghika însuşi se dăruieşte total acestei misiuni, pentru el aceasta fiind mult mai mult decât o simplă alinare a suferinţelor unor bolnavi.
În anii 1912-1913, îngrijeşte bolnavii de holeră, cu ajutorul surorilor de caritate, la lazaretul din Zimnicea, o activitate pentru care a fost distins cu o medalie militară, deşi era vorba de un civil.
În anul 1914, rămâne şi fără mama sa, Alexandrina, în acelaşi an el plecând la Roma, unde are o intensă activitate diplomatică şi de caritate.
În perioada 1917-1939 se va afla la Paris, unde are o bogată activitate culturală, diplomatică şi religioasă. Astfel, în 1918, Consiliul Naţional Român de la Paris l-a numit pe Vladimir Ghika drept reprezentant al său pe lângă Papa Benedict al XV-lea, iar la 11 decembrie, în acelaşi an, cardinalul Pietro Gasparri, secretarul de Stat al Sfântului Scaun, ratifică numirea „în vederea unei colaborari utile pentru binele religios al poporului român”.
La 7 octombrie 1923, este hirotonit preot de către Cardinalul Dubois, Arhiepiscopul Parisului, iar între 1923-1939, desfăşoară ministerul sacerdotal la Paris, în Franța și în întreaga lume.
La 9 octombrie 1923, primeşte privilegiul din partea Papei de a celebra în ritul latin şi bizantin, iar la 24 februarie 1924, Sfântul Scaun aprobă printr-un indult statutele Operei Fraţilor şi Surorilor Sf. Ioan, societate auxiliară de misiuni, propusă de Vladimir Ghika.
În 1926, este numit administrator al bisericii Străinilor, apoi cumpără o clădire dezafectată a unei foste închisori pentru femei din Auberive, cu 180.000 de franci, unde înfiinţează, cu aprobarea Suveranului Pontif, Comunitatea Fraţilor şi Surorilor Sfântului Ioan şi deschide Casa pentru Fraţii şi Surorile Ordinului Sf. Ioan.
În anul 1928, participă, la Sidney, la Congresul Euharistic Internaţional, iar un an mai târziu, Papa intenţionează să-l numească protonotar apostolic, însă ezită să primească această funcţie, tocmai fiindcă la intrarea în rândul clericilor şi-a propus să nu accepte niciodată demnităţi ecleziastice.
În anul 1930, participă, la Cartagina, la Congresul Euharistic Internaţional, iar după câteva luni se îmbolnăveşte şi este retras din Villejuif. Totuşi, cardinalul Verdier trimite în locul lui un grup de preoţi tineri care construiesc o biserică pe terenul pregătit de Ghika, care avea să devină una din primele parohii moderne de la periferia Parisului.
La 13 mai 1931, Ghika este numit Protonotar Apostolic, în acelaşi an fiind numit şi Rector la Biserica Străinilor din Paris.
În anul 1932, participă, la Dublin, la Congresul Euharistic Internaţional, iar un an mai târziu, însoţeşte un mic grup de carmelitane la Tokio, pentru a întemeia primul „Carmel” în Japonia, iar în noiembrie 1936, merge din nou în Japonia pentru a vizita spitalele înfiinţate de părintele Totzuka.
La 3 august 1939, revine în România, unde, până în anul 1954, duce o intensă activitate religioasă, culturală, caritabilă şi socială.
După izbucnirea celui de-al II-lea Război Mondial, el desfăşoară la Bucureşti o intensă activitate sacerdotală şi caritabilă, şi refuză să părăsească România, pentru a fi alături de săraci şi bolnavi, să-i poată ajuta şi încuraja.
La 9 august, Monseniorul Ghika intră în atenţia securităţii, deoarece vizita Institutul „Augustinum” al Părinţilor Asumţionişti aflat atunci în Strada Ştirbei Vodă, o instituţie care se afla sub o atentă „supraveghere”.
În anul 1947, în vremea foametei, ajută mănăstirile ortodoxe din Moldova, iar în anul 1948, refuză să plece cu trenul regal şi se mută la Sanatoriul „Sf. Vincenţiu de Paul”, casa fratelui său din Bd. Dacia.
În martie 1949, sănătatea sa este pusă la încercare, trecând cu succes peste o operaţie de urgenţă de hernie strangulată, realizată fără anestezie.
În anul 1949, este naţionalizată întreaga operă a Fiicelor Carităţii, iar un an mai târziu se mută în casa parohială a preoţilor Lazarişti.
La 18 noiembrie 1952, în timp ce ieşea din casa lui Vasile Stoica, de pe Str. Stockholm, unde se afla pentru a acorda asistenţă bolnavei Maria Radovici, mama actorului Sebastian Radovici, este arestat, apoi este acuzat de spionaj în interesul Vaticanului şi al puterilor imperialiste – în fapt el fiind susţinătorul puternic al comuniunii cu Roma a Bisericii Catolice din România. Este încarcerat la închisoarea securității din cartierul Uranus, este anchetat în cel mai brutal mod posibil timp de un an, fiind bătut până la sânge şi torturat în cele mai cumplite feluri.
I-au fost luate veşmintele preoţeşti şi a fost lăsat în celulă, aproape gol, a fost bătut, privat de somn, umilit. După ce călăii săi au aflat că se temea de spânzurătoare, l-au spânzurat de mai bine de 80 de ori, fără să-l omoare, folosind un mecanism electric: un inel metalic era petrecut pe gât şi îl ridica de la podea încet, sufocându-l, iar când moartea era aproape, era lăsat jos, procedeul repetându-se zile întregi. Însă toate acestea nu l-au clintit nici din credinţă şi nici din iubirea faşă de semeni.
La 24 octombrie 1953, se desfăşoară simulacrul de proces, el refuzând avocatul care îi fusese propus, pledându-şi singur cauza. Este condamnat la trei ani de temniţă grea şi confiscarea averii personale, pentru „complicitate la crimă de înaltă trădare”.
Este întemniţat la Jilava, însă câteva luni mai târziu, la 16 mai 1954, după epuizare în urma suferinţelor, la ora 17:30, trece în lumea celor drepţi. A fost înmormântat în cimitirul de la Jilava unde i s-a pus la căpătâi doar un ţăruş, cu numărul 807.
După dispariţia sa, o lume întreagă, impulsionată de activitatea sa excepţională, religioasă şi caritabilă, vorbeşte deja despre martiriul său.
În noiembrie 1954, are loc, la Paris, un simpozion dedicat memoriei sale.
La 18 decembrie 1968, familia sa solicită de la Jilava rămăşiţele pământeşti ale monseniorului, pentru a le înmormânta la Cimitirul Bellu ortodox, în cripta familiei.
În deceniul 1970-1980, Arhiepiscopia de la Paris a avut mai multe intenţii de a începe procesul de beatificare al monseniorului, însă, de fiecare dată, proiectul este abandonat, tocmai pentru a nu afecta situația Bisericii Catolice din România.
În anul 1989, este înfiinţat, la Paris, „Institutul Vladimir Ghika”.
Imediat după căderea regimului comunist în România, preotul Horia Cosmovici primește de la ÎPS Ioan Robu însărcinarea să adune documente și mărturii despre părintele său spiritual, Monseniorul Vladimir Ghika, iar la 5 noiembrie 1991, în urma cercetărilor părintelui Horia, ÎPS Ioan Robu cere de la Roma „Nihil obstat” pentru începerea procesului de recunoaștere a martiriului Monseniorului Ghika, statut care avea să fie acordat la 18 februarie 1992.
La 7 octombrie 2002, este numit postulatorul Cauzei Vladimir Ghika în persoana pr. Ioan Ciobanu, iar la 26 octombrie, la cererea postulatorului, conform Dreptului Canonic, Arhiepiscopul Ioan Robu inițiază la București procesul diecezan în vederea ridicării Monseniorului Ghika la Cinstea Altarelor.
La 13 iunie 2003, se încheie procesul diecezan, iar după trei zile, documentele procesului sunt trimise la Roma, iar pr. Claudiu Bărbuț este numit postulator la Roma.
La 30 noiembrie 2006, este emis decretul de validitate din partea Congregației pentru Cauzele Sfinților pentru procesul de la București, iar la 18 mai 2007, este numit pr. Cristoforo Bove, ca relator al Cauzei din partea Congregației, moment în care se începe constituirea echipei care va lucra de la București pentru redactarea dosarului final plecând de la scrierea „Biografiei Documentate” a lui Vladimir Ghika.
La 10 februarie 2012, au fost depuse la Congregația pentru Cauzele Sfinților exemplarele din dosarul final destinate studiului teologilor, iar la 9 octombrie, s-a celebrat „Congresul Teologilor” în care aceștia au discutat rezultatele analizei făcute asupra dosarului final (Positio) și au declarat în unanimitate că argumentarea martiriului lui Vladimir Ghika a fost concludentă, iar comentariile scrise de teologi, împreună cu procesul verbal al congresului, au fost culese și tipărite pentru a fi trimise spre analiză, Părinților Cardinali și Episcopi, membri ai Congregației pentru Cauzele Sfinților.
La 19 februarie 2013, a avut loc Congresul în care s-au reunit Părinții Cardinali și Episcopi, membri ai Congregației pentru Cauzele Sfinților, iar părerea asupra martiriului lui Vladimir Ghika a fost pozitivă. Ca urmare, la 27 martie, Sfântul Părinte Papa Francisc a autorizat promulgarea decretului prin care se recunoaște „martiriul slujitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika, preot diecezan; începând cu această dată Vladimir Ghika este numit cu titlul de „venerabil”.
La 31 august 2013, peste 10000 de credincioși au participat la Sfânta Liturghie solemnă a beatificării monseniorului Vladimir Ghika, celebrată la București, în Pavilionul Central al Romexpo. Liturghia a fost prezidată de Eminența Sa Cardinalul Angelo Amato, Prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, trimisul Papei Francisc la Bucureşti. La celebrare au participat episcopii romano-catolici și greco-catolici din România, precum și alți episcopi din Polonia, Bosnia-Herțegovina, Ucraina, Bulgaria, Ungaria, Republica Moldova, cardinalul André Vingt-Trois, Arhiepiscop de Paris, circa 300 de preoți din țară și din străinătate, credincioși din toate diecezele și eparhiile catolice din țară, membri ai corpului diplomatic, reprezentanți ai clasei politice, precum și reprezentanți ai cultelor din România. De asemenea, la celebrare au fost prezenți și circa 30 de membri ai familiei Ghika.
În predica sa, Eminenţa Sa Cardinalul Angelo Amato a elogiat figura monseniorului Vladimir Ghika, subliniind trei aspecte ale carităţii lui pastorale: visul său pentru unitatea creştinilor, acţiunea sa de caritate faţă de cei aflaţi în nevoi, şi în fine pătimirea şi moartea sa în timpul prigoanei împotriva Bisericii, din secolul trecut. Beatificarea monseniorului Vladimir Ghika „trebuie trăită ca un semn profetic de reconciliere și de pace, ca amintire a unui trecut trist care nu trebuie nicidecum să se repete și ca angajare în construirea unui viitor de speranță, de comuniune frățească, de libertate și de bucurie. De astăzi Biserica îngăduie cultul public liturgic față de Fericitul Vladimir Ghika. Să cerem mijlocirea lui pentru ca nobila națiune română să poată trăi mai departe în pace, în frățietate și în prosperitate”, a adăugat cardinalul Amato. Din acest moment, Vladimir Ghika este numit cu titlul de „fericit”.
La 1 septembrie 2013, în Catedrala Sf. Iosif este dezvelit Altarul cu moaștele Fericitului Vladimr Ghika ca și Icoana Sa.
La 8 octombrie 2013, se realizează o cuvenită, minimă reparaţie morală a actvităţii fericitului Vladimir Ghica, prin sentința civilă nr. 1739, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr. 18369/3/2013, în care s-a constatat caracterul politic al condamnării suferite de Monseniorul Vladimir Ghika în timpul regimului comunist din România și au fost înlăturate de drept efectele acestei condamnări.
În fine, la 5 noiembrie 2013, Academia Română îl declara pe Monseniorul Vladimir Ghika membru post-mortem.
