Prestigiosul cotidian american The New York Times a publicat vineri o cuprinzătoare şi foarte bine documentată analiză referitoare la situaţia democraţiei şi a statului de drept din Ungaria. În cele ce urmează redăm sinteza acestui material semnat de Patrick Kingsley.
Autorul arată că atunci când Orbán Viktor a obligat Universitatea Central Europeană (CEU) ca parţial să-şi mute activitatea la Viena nu a uzat de forţa fizică şi nu a ameninţat cu aplicarea forţei. Prim-ministrul maghiar de extremă dreapta nu a trimis niciodată la închisoare niciun profesor al CEU şi nici nu a semnat vreun decret privind închiderea universităţii. În schimb, a modificat în linişte reglementările referitoare la funcţionarea universităţilor străine – implicit şi pentru CEU – astfel atitudinea sa faţă de universitate a putut fi prezentată ca o chestiune pur tehnică şi nu ca un atac împotriva libertăţii academice.
Paradoxul care caracterizează domnia lui Orbán este următorul: în ciuda tuturor faptelor pe care le-a comis pentru erodarea proceselor democratice maghiare, rareori şi-a permis să-şi impună voinţa prin folosirea directă a forţei. Acest paradox explică disputa analiştilor: oare în Ungaria mai este democraţie? Şi tot în acest paradox găsim explicaţia preocupării susţinătorilor şi adversarilor lui Orbán vizavi de mecanismele interne ale funcţionării acestui mic stat. Drumul Ungariei sub conducerea lui Orbán Viktor l-a transformat pe prim-ministrul maghiar într-o icoană a unor figuri de extremă dreapta, cum ar fi Steve Bannon (fost consilier al lui Donald Trump, care în mod declarat lucrează pentru a crea în Europa o alianţă a partidelor populiste şi extremiste de dreapta n. r.). Totodată, Ungaria a constituit un model pentru ţări ca Polonia în a arăta cum trebuie erodată democraţia.
Rectorul-preşedinte al CEU, Michail Ignatieff a declarat pentru NYT: „Regimurile din trecut au stat după gardurile din sârma ghimpată şi după turnuri de veghe, dictatura a fost pe faţă şi fără echivoc. În Ungaria lui Orbán însă poţi să protestezi, să pleci, să ai o afacere, şi eşti cetăţean al Uniunii Europene, despre care se spune că ar fi o uniune a statelor democratice.” Spre deosebire de situaţia din timpul regimului comunist, în Ungaria există curte constituţională şi multe alte instituţii a căror menire este apărarea democraţiei, şi care formal sunt independente. Există multe organe de presă ai căror angajaţi nu trebuie să se teamă că vor trebui să suporte agresiuni fizice din cauza muncii lor. Şi mai sunt alegeri libere la care poate să candideze oricine, dar pe care le câştigă Orbán, de când a revenit la putere în anul 2010. Aceasta este suprafaţa sub care însă stă o realitate foarte complicată. Curtea constituţională este controlată de oamenii lui Orbán, şi tot oameni fideli acestuia decid ce fel de cauze pot ajunge în faţa judecătorilor. Practic, nu pot ajunge în faţa curţii cauze care vizează dosare de corupţie în care este implicat premierul şi miniştrii săi, şi dacă totuși au existat astfel de cazuri, nimeni nu a auzit de ele. Prin presiunea financiară exercitată asupra proprietarilor de mass media, i-a obligat treptat pe aceştia să vândă organele de presă prietenilor lui, sau să urmeze o politică editorială mai reţinută faţă de putere. „Mass media publică este complet loială faţă de Orbán Viktor” – a concluzionat autorul, care după aceea a scris că „televiziunea de stat” nu a furnizat nicio ştire cu privire la demonstraţiile antiguvernamentale din luna decembrie, de aceea câţiva deputaţi de opoziţie au pătruns în sediul televiziunii şi au solicitat spaţiu de emisie pentru a-și prezenta punctul de vedere, dar cererea lor a fost refuzată, iar mai târziu au fost scoşi cu forţa din sediu.
Deşi Orbán Viktor deține o majoritate confortabilă în parlament, acest lucru se datorează pe de o parte faptului că mass media pe care o controlează a redus la tăcere vocile critice, iar pe de altă parte datorită modificării legii electorale în aşa fel încât aceasta să avantajeze partidul său. Premierul şi aliaţii săi recunosc cu mândrie că sistemul lor de guvernare nu urmăreşte modelul democraţiei liberale. Susţin însă că practica lor este în continuare democratică, numai că trebuie extins conceptul democraţiei.
Orbán consideră că democraţia înseamnă în primul rând organizarea de alegeri şi nu separaţia puterilor în stat sau diversitatea discursului public. Schöpflin György (istoric, politolog, fost profesor la London School of Economics, în prezent europarlamentar din partea partidului de guvernământ Fidesz n. r.) a explicat autorului că adversarii stilului de guvernare al lui Orbán presupun că democraţia are doar un singur model. „Cei care susţin că nu există doar democraţia liberală, ameninţă însăşi democraţia.” – spunea Schöpflin.
Potrivit opiniei câtorva critici, regimul lui Orbán nu poate fi interpretat drept o redefinire a democraţiei, ci ca modernizarea înţelesului autocraţiei. După părerea lui Michael Ignatieff, regimul lui Orbán este ceva „nou sub soare” şi nu se poate defini cu şabloanele cu care a fost descrisă autocraţia în secolul XX. În anul 2018, în Ungaria sunt prezente toate instituţiile şi însemnele democraţiilor central-europene ale secolului al XIX-lea, dar acestea sunt folosite ca să servească acelaşi control centralizat cum a fost sistemul din perioada războiului rece. Potrivit cugetării lui Ignatieff „Ceea ce este aici e o nouă formă a partidului-stat, dar în mod indubitabil reproduce modelele statelor bazate pe unipartitism din trecut. Ironia este că acest sistem are o retorică virulent anticomunistă, dar în realitate reîncarnează caracteristicile regimului trecut.”
Potrivit analizei altor critici, pentru înţelegerea sistemului lui Orbán, nu este necesară modernizarea definiţiei autocraţiei. „Strategiile lui Orbán Viktor se mulează pe modelele trecutului.” – a spus profesorul Universităţii Yale, Jason Stanley, autorul cărţii Cum funcţionează fascismul. În acest volum Stanley a cercetat cum folosesc lideri contemporani – printre aceștia şi Orbán Viktor – ideologii şi tactici fasciste pentru a-și spori popularitatea şi puterea. Orbán a făcut apel în repetate rânduri ca Ungaria să-şi recupereze statutul pe care l-a avut înainte de a-şi pierde mare parte a teritoriului şi a populaţiei pe care le-a avut. Pe lângă aceasta, a dat de înţeles în mai multe rânduri că preferă o societate omogenă din punct de vedere rasial – a scris autorul şi şi-a exemplificat aprecierile cu mai multe citate preluate de la prim-ministrul maghiar. În opinia lui Stanley, ambii factori sunt caracteristici sistemelor fasciste. El a explicat: „Dacă cineva atunci când guvernează se poziţionează în așa fel încât loialitatea sa faţă de un singur grup etnic şi faţă de trecutul mitic este prioritară faţă de adevăr şi de respect faţă de oameni care nu sunt de acord cu el, atunci acel cineva foloseşte ideologia şi tactica fascistă pentru acapararea şi păstrarea puterii.” Stanley a mai adăugat: „Controlul pe care-l exercită Orbán asupra accesului la informaţii a ungurilor înseamnă că guvernarea sa nu mai este democratică, indiferent câte voturi primeşte. Democraţia nu este doar un sistem electoral, ci o cultură, care respectă adevărul. Dacă un guvern cu un sistem de propagandă care minte toată lumea împiedică populaţia să ajungă la informaţii reale, atunci toată lumea, totdeauna îl va vota pe conducătorul suprem. Iar aceasta nu este democraţie. Motivul principal pentru care Orbán nu reproduce în totalitate modelul fascist este că nu are un Gestapo, iar forţa este mai puţin folosită în controlul statului.”
Potrivit opiniei autorului articolului, tocmai de aceea a fost foarte important ceea ce s-a întâmplat cu deputaţii opoziţiei în sediul televiziunii: în Ungaria lui Orbán acesta a fost o demonstrare a forţei directe. Acest incident s-a întâmplat după un şir de acţiuni spectaculoase ale puterii, ceea ce demonstrează că Orbán nu mai consideră necesar să-şi tempereze acţiunile.
„După ce a devenit clar că liderii europeni nu au de gând să-l sancţioneze pe Orbán, pentru ce a făcut în trecut, premierul este încredințat că poate face practic orice în arena europeană, fără să rişte sancţiuni” – a declarat Hegedűs Dániel – expertul pe problemele Ungariei al Fundaţiei German Marshall din Statele Unite. Prim-ministrul maghiar pentru ani de zile s-a mulţumit să adopte măsuri complementare cu care a limitat independenţa justiţiei, dar la mijlocul lunii decembrie printr-o singură mişcare legislativă a creat un sistem de justiţie paralelă. Până nu demult a lăsat ca presa comercială să-şi păstreze aparenţa unei autonomii firave şi mai mult, a insistat ca oameni de afaceri loiali lui să cumpere organele de presă şi a fost reticent să-i aducă pe aceştia sub controlul guvernului. Dar, în luna decembrie – eludând prevederile legii concurenţei – a făcut posibil ca proprietarii loiali să „doneze” sute de ziare, posturi de radio şi de televiziune unui fond centralizat, care este dirijat de către trei dintre cei mai apropiaţi aliaţi ai săi.
După ce un deputat al opoziţiei – Hadházy Ákos – a fost târât afară din sediul televiziunii de către serviciul de pază înarmată, acesta a declarat: modul în care am fost îndepărtat din clădire a reprezentat un moment de cotitură. „Până în prezent guvernul lui Orbán Viktor a aplicat dictatura dezinformării, dar acum a depășit linia aplicării forţei fizice.” – scrie The New York Times.
Székely Ervin, Rador
