La 12 km nord de oraşul Suceava, în apropierea pădurii Dragomirna, în satul Mitocu Dragomirnei, se află Ansamblul Mănăstirii Dragomirna, un lăcaș medieval bisericesc care impresionează prin viaţa monahală, vechimea şi valoarea construcției, eleganța, volumetria și originalitatea stilului arhitectural.
La finalul secolului al XVI-lea, pe locul unde se află satul Mitocu Dragomirnei şi Mănăstirea Dragomirna erau nişte vechi selişti pustii, adică satul Dragomireşti şi „locul pustiu Unguraşii”.
La 24 februarie 1587, printr-un uric, domnitorul Petru Şchiopul i-a dăruit diacului Ilie Crimcovici – fiul negustorului Ioan Crimca din Suceava şi al „cneaghinei” Cârstina, din neamul familiei Stroici -, siliştea Unguraşii, aflată pe apa Sucevei, răsplată venită pentru ajutorul credincios oferit domnitorului în lupta cu năvălitorii cazaci.
Diacul s-a călugărit la Mănăstirea Putna, primind numele de Anastasie, ulterior fiind hirotonit preot.
În anul 1588 primeşte titlul de arhimandrit, apoi este numit egumen la Mănăstirea Galata, pentru ca după iunie 1600, momentul intrării în Moldova a lui Mihai Viteazul, să fie numit în scaunul de episcop de Rădăuţi.
La 19 iunie 1600, în declaraţia sa de credinţă faţă de noul domnitor, el arată: „mărturisesc că în Biserică voi păstra pacea şi voi gândi că niciodată nu voi face ceva împotrivă-i; în urma aceasta mă supun credinciosului domn Mihai Voievod şi celui de Dumnezeu încoronatului fiu al său Nicolae Voievod, cărora le voi fi întotdeauna supus şi ascultător din toată inima şi din tot sufletul îi voi iubi pe ei în toată viaţa mea.”
În septembrie 1600, după revenirea domnitorului Ieremia Movilă, Anastasie Crimca s-a retras din scaun la moşia sa Dragomireşti, unde se afla o aşezare monahală mai veche şi unde zideşte o biserică mică, din piatră, cu hramul Sfinţii Enoh, care a fost sfinţită în anul 1602.
La 4 septembrie 1605, Mănăstirea Dragomirna este menţionată pentru prima dată într-un document de primire de danii de la marele logofăt Lupu Stroici.
Un manuscris semnat de mitropolitul Petru Movilă arată că marele logofăt Luca Stroici i-a dat în secret lui Anastasie Crimca o sumă importantă de bani „cu jurământ ca din averea lui să fundeze o mănăstire, nespunând nimănui că cu averea lui zideşte”.
Apoi, Anastasie Crimca a revenit la conducerea Bisericii Ortodoxe din Moldova mai întâi ca episcop de Roman (1606-1608) şi apoi ca mitropolit al Moldovei, în mai multe rânduri, iar din dorinţa de a mări vechiul schit, începe zidirea bisericii mari a Mănăstirii Dragomirna, cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”, construcţie finalizată şi sfinţită în anul 1609, conform celor menţionate într-un Tetraevanghel.
Biserica, una dintre cele mai de seamă creaţii arhitectonice ale Evului Mediu românesc, este considerată drosebită prin proporţii, fiind cea mai înaltă şi cea mai strâmtă biserică ridicată vreodată, având formă de navă şi o lungime de 35 de metri, o lăţime de circa 9,5 metri şi o înălţime de aproape 42 de metri.
Dar vremurile acelea erau tulburi, iar în anul 1627 domnitorul Miron Barnovschi-Movilă decide ca Biserica „Pogorârea Sf. Duh” să fie înconjurată cu ziduri de apărare masive şi înalte, la colţuri sunt ridicate patru turnuri de apărare, iar la mijlocul laturii sudice se ridică un turn-clopotniţă înalt, pe care s-a amplasat o pisanie, locul căpătând astfel funcţionalitatea de fortăreaţă.
În anul 1629, mitropolitul Anastasie Crimca trece la Domnul, fiind înmormântat în pronaosul Bisericii „Pogorârea Sf. Duh”, sub o lespede de piatră neinscripţionată.
Din cauza lipsei fondurilor, egumenul mănăstirii vindea la 9 august 1635 un sat întreg pentru 350 lei, pentru definitivarea lucrărilor.
Erau anii în care Dragomirna a reprezentat un puternic izvor de cultură românească, aici copiindu-se cărţi religioase împodobite cu miniaturi, dar şi perioada în care lăcaşul a trecut prin încercări grele, fiind jefuită, mai întâi în mai 1653, de către cazacii lui Timuş Hmelniţki care au furat toate odoarele de preţ atât ale mănăstirii cât şi ale boierilor refugiaţi aici, apoi în 2 octombrie 1658, când Mănăstirea Dragomirna este jefuită de tătari.
În anul 1762 mănăstirea trece prin ample lucrări de reparaţii, pentru ca în perioada 1763-1775 să parcurgă o perioadă înfloritoare, în vremea în care aici a vieţuit ieromonahul Paisie Velicicovschi, venit de la Muntele Athos, împreună cu 64 de ucenici, pentru a deveni stareţul Mănăstirii Dragomirna.
Interesant este faptul că în anul 1767, împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei a dăruit Mănăstirii Dragomirna clopotul cel mare – numit Zaporojanul – , în greutate de peste 1100 kg, care se află în clopotniţa mănăstirii, precum şi un policandru de cristal – care se află astăzi în sălile muzeului mănăstirii.
Începând cu anul 1775, localitatea Mitocu Dragomirnei a făcut parte din Ducatul Bucovinei, parte din districtul Suceava, guvernat de către austrieci. După impunerea unor restricţii cu privire la viaţa monahală, Paisie Velicicovschi pleacă în octombrie 1775 cu cea mai mare parte a obştei la Mănăstirea Secu, iar în vara anului 1779 se strămută pentru ultima dată la Mănăstirea Neamţ, unde avea să îşi găsească finalul pământesc, la 15 noiembrie 1794, fiind înmormântat în gropniţa bisericii voievodale a Mănăstirii Neamţ. Trebuie spus aici că el avea să fie canonizat atât de Biserica Ortodoxă Rusă – în anul 1988 – , cât şi de Biserica Ortodoxă Română – în 1992 – , fiind pomenit în calendarul ortodox cu numele de Cuviosul Paisie de la Neamţ.
Deşi autorităţile habsburgice au desfiinţat majoritatea mănăstirilor ortodoxe din Bucovina, din cele 10 mănăstiri şi 13 schituri existente în Bucovina în acea perioadă, au rămas numai trei mănăstiri (Putna, Suceviţa şi Dragormina), plus Biserica „Sf. Gheorghe” din Suceava ca metoc al Mănăstirii Dragomirna, cărora li s-a impus un număr maxim de 25 de călugări, fiecare.
În anul 1793, în biserica Mănăstirii Dragomirna s-a montat catapeteasma lucrată în lemn şi aurită a fostei mănăstiri Solca, iar vechiul iconostas al Mănăstirii Dragomirna a fost dus, doi ani mai târziu, la Biserica Arbore.
Între anii 1843-1846, la Dragomirna s-a construit un nou corp de chilii şi s-a supraînălţat cu un nivel turnul – clopotniţă, iar clădirea egumeniei şi paraclisul „Sf. Nicolae” au fost restaurate.
În anul 1904, Consistoriul arhiepiscopal al Mitropoliei Bucovinei şi Dalmaţiei a declarat Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou din Suceava ca mănăstire independentă, ea ieşind astfel de sub administrarea Mănăstirii Dragomirna.
În anul 1959, autorităţile comuniste au decretat ca în mănăstiri să rămână numai monahiile care au peste 50 de ani şi monahii de peste 55 de ani, iar în anul 1960 Dragomirna devine mănăstire de maici.
Între anii 1961-1976 aici au loc ample lucrări de renovare, fiind completat şi acoperit zidul de incintă, având loc şi refacerea drumului de strajă, refacerea pardoselilor de piatră şi completarea ancadramentelor de la uşile şi ferestrele sălii gotice, refacerea corpurilor de chilii şi restaurarea bisericii din cimitir.
După 1989 au avut loc din nou lucrări de restaurare, cele mai importante în anii 2010-2012, când, cu finanţare europeană s-a realizat restaurarea componentelor artistice şi realizarea de construcţii noi pentru modernizarea infrastructurii conexe.
A avut loc refacerea pavimentului de pe aleea de acces în mănăstire din cuburi de granit combinate în două culori, cu păstrarea motivului tradiţional, refacerea şarpantei şi înlocuirea învelitorii vechi din tablă zincată a tuturor clădirilor din incinta mănăstirii, a turnurilor şi a drumurilor de strajă, conservarea şi restaurarea decoraţiilor exterioare din piatră de pe turla bisericii şi, cel mai important, restaurarea şi conservarea picturilor murale de la începutul secolului al XVII-lea din Biserica „Pogorârea Sfântului Duh“, care decorează doar turla, altarul şi naosul bisericii.
În mai 2014, Mănăstirea Dragomirna a şi câştigat două importante premii europene pentru restaurarea spectaculoaselor fresce medievale, la Viena fiindu-i acordate marele premiu pentru conservarea patrimoniului cultural atribuit de Uniunea Europeană şi de mişcarea Europa Nostra, precum şi premiul publicului, în urma votului a peste zece mii de persoane.
În patrimoniul Mănăstirii Dragomirna se află mai multe obiecte cu valoare documentară şi artistică de excepţie, acestea fiind prezentate în Sala Gotică. Printre acestea menţionăm o cruce din lemn de abanos ferecată în 1542, un Evangheliar ferecat în 1557, provenit de la Mănăstirea Voroneţ, un epitaf din mătase brodat cu fir de aur şi argint, având ca temă Punerea în mormânt a Mântuitorului, lucrat în 1588 în Rusia şi dăruit lui Anastasie Crimca de către mitropolitul Varlaam al Rostovului, sau un Tetraevangheliar scris pe pergament, decorat cu icoane, miniaturi şi iniţiale de Anastasie Crimca în anul 1609, sau obiecte de cult datate din secolul XVIII-lea, precum potire, stea, disc şi litier.
Mănăstirea Dragomirna este slujită momentan de 60 de maici care pe lângă sarcinile religioase au grijă și de aspectul mănăstirii, aici găsindu-se un loc pelerinii sunt impresionaţi de frumos şi de pacea interioară pe care o regăsesc.
Fotografii din arhiva personală, august 2012
