Se pare că interesele pe termen scurt şi pe termen lung ale Germaniei şi Franţei nu au fost niciodată atât de apropiate cum sunt în prezent. Relaţia bună pe care cancelarul german Angela Merkel o are cu preşedintele Franţei Emmanuel Macron nu este fără precedent. La fel de apropiaţi au fost şi fostul cancelar conservator Helmut Kohl şi fostul preşedinte socialist François Mitterand. În aceste condiţii, trebuie să ne punem întrebarea: ce s-a schimbat, care sunt acei factori care au făcut că Franţa care deţine una dintre cele mai puternice armate din lume şi Germania, care este una dintre cele mai puternice economii din lume, să dorească să aşeze Uniunea Europeană pe baze noi? Punem această întrebare, pentru că acel concept care pare că prinde contur în Acordul de la Aachen este la fel de nou şi de radical cum a fost crearea Uniunii Europene.
În data de 22 ianuarie la Aachen, oraşul lui Carol cel Mare, se va semna un document bilateral între Franţa şi Germania de o importanţă deosebită. Desigur, acest act are şi un scop pe termen scurt. Ambii politicieni se află în mijlocul unei crize. Emmanuel Macron a demarat o serie de reforme economice şi sociale, care au afectat milioane de oameni. Restructurarea începută de preşedintele francez este comparabilă cu „revoluţia” declanşată de Margaret Thacher în anul 1984 în Marea Britanie sau cea inițiată în URSS de Mihail Gorbaciov în anul 1985. Reformele lui Thacher au dus la închiderea a zeci de mine şi au obligat mii de mineri să se recalifice şi să-și găsească alt loc de muncă. Însă această „revoluţie” a înnoit şi a propulsat economia britanică în elita lumii. Perestroika lui Gorbaciov a determinat destrămarea regimului comunist aproape în întreaga lume, şi a creat bazele unei economii libere.
Nici Macron nu doreşte mai puţin decât modernizarea economiei franceze, pentru că schimbările care au avut loc până acum nu au fost suficiente. Astfel însă, a intrat în conflict cu acei angajaţi cu pregătire profesională inferioară şi cu birocraţii din sfera publică, cu care şi Margaret Thacher a fost nevoită să se confrunte.
Cancelarul german are însă alte probleme. Economia ţării performează datorită reformelor adoptate în anul 2003 de fostul guvern social-democrat (care a plătit un preţ mare pentru adoptarea măsurilor nepopulare, iar astăzi, sprijinul electoral de care beneficiază este cel mai mic din anul 1957 până în prezent). Uniunea Creştin Democrată (CDU) este dezbinată de criza refugiaţilor. Angela Merkel nu doreşte să abandoneze principiile morale şi valorile care au făcut ca acest partid să devină cel mai sensibil din punct de vedere umanitar dintre partidele cu orientare conservatoare. Desigur, la baza deciziei de acceptare a imigranţilor în anul 2015, pe lângă de considerentele umanitare au stat şi calcule pur economice: forţa de muncă sosită în Germania într-un deceniu poate să devină sursa unui nou salt economic. Însă nici în cadrul coaliţiei CDU-CSU nu toată lumea a aprobat deciziile cancelarului. Unii au devenit vulnerabili faţă de retorica naţionalistă şi antiimigraţionistă a partidului de extremă dreapta Alternative für Deutschland (AfD) (Alternativă pentru Germania). Nici contextul internaţional nu-i este favorabil cancelarului. În jurul Germaniei se conturează o alianţă a partidelor populiste şi radicale conduse de lideri ca Heinz-Christian Strache (vicecancelarul Austriei), Miloš Zeman (preşedintele Cehiei) Jarosław Kaczyński (preşedintele partidului de guvenământ polonez (Dreptate şi Justiţie), Orbán Viktor (prim-ministrul Ungariei).
În aceste condiţii se va semna un document care creionează o nouă direcţie pentru Europa atât din punct de vedere economic-financiar, cât şi politic şi social. Principalele puncte ale acestui acord sunt:
- În toate problemele legate de funcţionarea Uniunii Europene, precum şi în probleme majore ale politicii mondiale, Franţa şi Germania se vor consulta înainte de adoptarea unei decizii, şi vor încerca să ajungă la un punct de vedere comun. Din acest punct de vedere este logic angajamentul Franţei să transfere calitatea de membru permanent în Consiliul de Securitate ONU Uniunii Europene.
- Scopul comun al celor două ţări este crearea unei pieţe comune în interiorul UE pentru ţări care au introdus moneda unică euro şi acceptă reglementările speciale.
- Reforma politicii UE privind politica externă şi politica de securitate. Concret, este vorba de izolarea sau chiar interdicţia de a colabora cu ţări care nu prezintă garanţii de securitate convingătoare pentru politica comună europeană. Mai puţin eufemistic vorbind, este vorba despre Ungaria şi într-o oarecare măsură de Slovacia, ţări faţă de care NATO are unele îndoieli.
Rezultă deci că cele două ţări care reprezintă axa Uniunii Europene şi-au lansat un proiect care prevede o integrare mult mai strânsă a statelor membre, şi aplicarea unor restricţii, sancţiuni şi mecanisme (inclusiv financiare) faţă de ţări care nu doresc să coopereze în cadrul UE.
Székely Ervin, Rador
