O experienţă deosebită
Roxandra Georgeta Maniu, absolventă de filologie dar şi de ASE, este pe linie maternă urmaşa familiei Oppler şi pe linie paternă a familiei Garoescu. Povesteşte cu farmec istoria strămoşilor săi, care se topeşte în propria sa istorie cuprinsă în cei 90 de ani de viaţă. În seria de interviuri realizate pentru Agenṭia de presă Rador, aflăm detalii despre viaṭa de zi cu zi din România, din vremea principelui Carol până la căderea regimului Ceauşescu.
17 ani a lucrat Roxandra Garoescu la Banca Naţională, primul ei serviciu după absolvirea facultăţii. Au fost ani destul de grei, cu alimente şi îmbrăcăminte pe cartelă, ani în care avea de susţinut o familie cu încă trei membri: mama, soţul şi fiica soţului. În anii ’60 viaţa avea să i se schimbe. A fost mutată la o întreprindere de comerţ exterior – unde avea să lucreze până la pensionare -, s-a recăsătorit cu inginerul Maniu – o căsnicie fericită -, a călătorit – mai mult în ţări socialiste – şi a avut mari succese profesionale – ca economist şi traducător. Cu o tenacitate susţinută de personalitatea sa puternică, Roxandra Maniu, fiica generalului Garoescu, un copil orfan de tată de la 11 ani, a ştiut să-şi construiască o viaţă frumoasă, pe care acum şi-o aminteşte cu plăcere.
„După cei 17 ani petrecuţi la bancă, prin plecarea evreilor determinată de hotărârile luate de Ceauşescu, unităţile de comerţ exterior au rămas fără cunoscători de limbi străine. Şi atuncea s-a iniţiat o acţiune prin care să se recomande de la unităţile centrale cunoscători de limbi străine care urmau să fie transferaţi automat în întreprinderi de comerţ exterior. Atunci s-au şi format unităţi de comerţ exterior cu profil, de pildă chimic, Chimimport, celelalte metalurgice, Metarom şi aşa mai departe. Şi atuncea automat, cu tot regretul pe care mi l-a explicat directorul din bancă, am fost transferată la Întreprinderea Metarom. Metaromul se ocupa cu industria metalurgică şi în Metarom sigur că aveam o serie de colegi, ca să zicem aşa <toleraţi> pentru <originea socială>, care, desigur, m-a urmărit [şi pe mine] toată viaţa. Pentru că acea denumire de <burghez> – chiar dacă regimul s-a îmblânzit sau am fost foarte apreciată, am rămas tot o <burgheză>! – deci <burgheza> nu putea avea funcţii de conducere, chiar dacă stătea la dreapta directorului sau a juristului şi putea lua hotărâri profesionale de categorie superioară.
Cu soţul, cu Tibi Maniu, a fost o perioadă absolut incredibil de fericită, aşa cum mi-aş fi dorit. Numai, din păcate, el era un diabetic şi de aceea trebuia să fie foarte menajat şi cu un regim alimentar care se putea ţine [greu] la acele timpuri… A fost laureat al Premiului de Stat pentru forajul de mare adâncime, datorită instalaţiei de foraj pe care a proiectat-o şi care ne-a dus pe locul doi după Statele Unite, din punctul de vedere al tehncii şi ca putere de adâncime în foraj. […]
Eu am lucrat în Comerţul Exterior 17 ani cu <grad>, dacă se poate spune în glumă, cu încadrare de economist principal. Ca să fii recompensat pentru eforturi, ţi se dădea şi spor de limbi străine, după un anumit examen. Şi am avut spor de limbi pentru trei limbi străine. Şi am avut deplasări, mai ales pentru limba germană, adică am fost în fiecare an, primăvara şi toamna, la Târgul de la Leipzig. Am fost în Cehoslovacia unde, de asemenea, am avut nişte contracte pentru anumite instalaţii. Am fost în Polonia, de asemenea, în preajma Cracoviei unde se făceau diverse studii pentru [ca] la rândul lor să încerce să caute petrol, ceea ce n-au izbutit.
În mod excepţional mi s-a permis ca, la un curs pe care-l făcea [soţul meu] în Elveţia, după terminarea cursului să pot participa la o scurtă [vizită în] Elveţia şi apoi Germania, în RDG unde el avea foarte mulţi prieteni, colaboratori pe linie de instalaţie de foraj.
Nu aţi fost niciodată bănuită că aţi putea să rămâneţi în străinătate?
Sigur că am fost şi eu permanent… să spun, supravegheată; în Comerţul Exterior exista un Serviciu de cadre foarte dur şi sobru, dar politicos. Ei, ştiind că sunt soţia lui Tibi, sigur că în mod special au urmărit probabil dacă nu <pactizez> cumva cu alte persoane din lumea de comerţ exterior.
V-au chemat la Cadre pentru discuţii?
Nu… n-am dat niciodată declaraţii sau aşa ceva. Noi, la şedinţe, întotdeauna aveam un formular unde să scriem obiectul discuţiilor, cum au decurs, cine a participat şi aşa mai departe. […] Eram foarte mult solicitată la şedinţe de protocol pentru că, desigur, trebuia să susţin discuţia dintre reprezentantul român, director, şef de Serviciu financiar, consilier sau [pentru] probleme juridice. Desigur că la toate încheierile de contracte de fapt eram un translator, iar legătura cu institutele de proiectări, IPROMET de pildă… trebuia să particip tot ca un translator, pentru că generaţia de atunci n-avea cum să cunoască limbi străine şi cu atât mai puţin germana.
Cel mai spectaculos contract a fost cel a cărui încheiere a durat şapte ani, respectiv construcţia unei uzine de oţeluri înalt aliate. […] Erau necesare pentru construcţie sau completări de construcţii sau extindere ale centralelor atomice – ca cea de la Cernavodă – şi, de asemenea, pentru ţevile de la Uzina de Ţevi din Moldova, tot utilizate pentru foraj de mare adâncime, care necesitau o prelucrare cu un material special. Uzina de Oţeluri Înalt Aliate s-a construit la Târgovişte, a fost de fapt sub denumirea unei firme japoneze, dar la ea s-a făcut un concern în care au lucrat francezii care au dat instalaţia electrică, ruşii care au dat o parte din cazanele cele mai importante şi germanii care, de asemenea, au contribuit foarte mult la linia de fabricaţie. Totul însă sub centralizarea şi conducerea japonezilor. A fost o experienţă deosebită, pentru că japonezii nu ne erau cunoscuţi, dar am studiat un pic despre ei şi sunt un popor absolut extraordinar de riguros, de corect şi mai ales foarte muncitor.
Negocierile începeau numai cu acei ingineri de la institutele de proiectări române, IPROMET şi IPROLAM. Apoi, se mergea mai departe şi începeau să vină şi dintre cei care urmau să colaboreze, alte naţionalităţi, pe stabilirea liniei de fabricaţie. Apoi, urmau faze în care participau consilierii din Ministerul Metalurgiei. Şi numai în final, când aveau probleme poate mai dificile – la care participa permanent, de fapt, serviciul juridic – participa şi ministrul din acea perioadă. […] Iar finalul [negocierilor cu japonezii] a fost sărbătorit într-un mod foarte elegant, pe atuncea exista numai Intercontinentalul, deci semnătura finală a avut loc la ultimul etaj al hotelului, cu un cocktail, au fost invitaţi toţi preşedinţii concernelor care au participat la acest contract, cu soţiile respective, iar spre seară a urmat o masă foarte frumos gândită la Snagov. Atuncea existau acele cluburi pe marginea lacului Snagov, cu circuit închis. Şi întâi s-a procedat la vizitarea insulei de la Snagov şi a mănăstirii de acolo, oferindu-se şampanie pe vasul respectiv A fost un moment <poetic>, aşa, să spunem, natură foarte frumoasă. Lucrul se întâpla spre toamnă şi [era] o toamnă foarte bună… […]
Când a fost?
Chiar înainte de ’80 cred că a fost. Deci în ’77 s-a stins Tibi, a continuat construcţia instalaţiei, deci chiar înainte de anii ’80… […]
Criza anilor ’80 cum s-a simţit?
Odată cu încheierea aceasta festivă, într-un fel acţiunile firmei la care lucram au devenit numai de supraveghere a punerii în funcţiune şi a continuării funcţionării centrelor respective, metalurgice, adică marile laminoare: laminorul de la Hunedoara, laminorul de la Reşiţa, Fabrica de Ţevi Sudate de la Bacău.
Se încercase, pentru a industrializa şi zona de la Buzău şi zona de la Focşani, să se construiască un laminor la Brăila care, sigur, a fost construit, dar [a lucrat] cu rezultate slăbuţe. Când ai unul la Galaţi construit – şi mai ales care funcţiona pe mâna ruşilor sau prin ruşi, cu rezultate excepţionale şi aprovizionat cu material de la ruşi -, cel de la Brăila nu prea avea rost. Dar se dorea foarte intens industrializarea ţării. S-a încercat unul la Focşani. De asemenea, populaţia nu era pregătită, chiar dacă aduceai oameni, oamenii îşi dădeau silinţa, dar nu am apucat punerea în funcţiune a lor, pentru că era foarte dificil…”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2018]
