Marţi, 22 ianuarie, se împlinesc 191 de ani de la naşterea Elenei Ghica, scriitoare, istoric, feministă, una dintre cele mai rafinate intelectuale din Europa secolului al XIX-lea. Cunoscută şi sub pseudonimul literar Dora d’Istria, sau sub numele dobândit după căsătorie, prinţesa Helena Kolțova-Masalskaia, ea a avut numeroase realizări literare în limbile franceză, italiană şi greacă, a alcătuit numeroase studii care au materializat preocuparea sa pentru problematica femeilor în epocă – fiind una din primele feministe cunoscute în Europa -, a fost o consecventă susţinătoare a mişcărilor naţionale ale naţiunilor din Europa de Sud-Est şi a compus numeroase studii referitoare la creaţia populară românească. A fost, într-un cuvânt, o ambasadoare de prim-rang a Balcanilor și Orientului, inclusiv a Țărilor Române, în Occident, a fost o personalitate care a atins geniul, fiind extrem de respectată pe continent. Din nefericire, personalitatea ei excepţională a rămas, până în prezent, practic, necunoscută la noi în ţară, iar rândurile care urmează nu încearcă altceva decât să-i redea rolul unic pe care l-a avut în istoria şi cultura noastră.
Elena Ghica s-a născut la 22 ianuarie 1828, la București, în influenta familie Ghica, cea care a dat Ţării Româneşti şi Moldovei domnitori și mari boieri. Elena Ghica era fiica marelui ban al Craiovei, Mihail Ghica – sau Mihalache Ghica cum mai este cunsocut -, fost și mare vornic sau ministru de interne, colecționar pasionat, numismat și arheolog, fondatorul Muzeului Național din București și membru al Societății de Istorie și Antichități din Odessa și a Caterinei Ghica, una dintre cele mai mari frumuseţi ale vremii, prima româncă traducătoare și publicistă, nepoata de frate a domnitorilor Grigore al IV-lea Ghica – primul domnitor pământean al Țării Românești după un secol de domnii fanariote – şi Alexandru Dimitrie Ghica.
Elena Ghica a fost cea mai mare din cei şase copii ai familiei, care număra trei băieţi şi trei fete.
Ea şi-a petrecut copilăria în palatul părintesc al lui Mihail Ghica, un adevărat muzeu în care erau colecţionate antichități, picturi și sculpturi, iar biblioteca găzduită aici era extrem de valoroasă şi de dimensiuni impresionante. În acest loc remarcabil şi în această atmosferă de mare valoare intelecuală, Elena a avut prilejul să îi cunoască pe marii literați ai momentului, precum Grigore Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu sau Dimitrie Bolintineanu.
Nu e de mirare că Elena Ghica a devenit un copil – minune, fiindcă trebuie să spunem că la vârsta de cinci descifra tainele limbilor greacă veche și greacă modernă, ale limbii latine, francezei, italianei, englezei și germanei.
Elena a primit educația intelectuală de bază de la Gregorios Papadopoulos, profesor la Școala de Belle Arte din Atena și de la preceptorul francez J.A. Vaillant, însă profesorul grec avea să fie pur şi simplu uimit de geniul ei precoce, afirmând: „Facultățile ei intelectuale s-au dezvoltat atât de rapid, încât profesorii însărcinați cu instruirea ei nu au putut păstra nici un alt elev la același nivel cu ea, în aceleași studii.”
În anul 1842, Noua Adunare Obștească răspunde mesajului domnesc cu o adresă în care se făcea o critică radicală domniei lui Alexandru Dimitrie Ghica, iar Gheorghe Bibescu a profitat de această ocazie pentru a-l acuza că este „un albanez străin de țară”. Deputații Adunării Obștești afirmau răspicat că nu puteau coopera cu domnitorul Ghica, iar plângerea a fost trimisă rușilor și turcilor, iar Poarta a decis să se facă o anchetă, care s-a încheiat cu o serie de concluzii defavorabile domnitorului. Ca urmare, domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica a fost destituit la 7/19 octombrie 1842, printr-un firman al Porții.
Întreaga familie a lui Mihail Ghica s-a exilat voluntar în străinătate, împreună cu fratele Alexandru, urmând un periplu de 7 ani prin Viena, Berlin, Dresda și Veneția. Elena Ghica este primită, împreună cu părinții săi, la curțile din Viena, Berlin, Dresda, fiind unanim apreciată pentru rafinamentul intelectual și frumusețea ei uluitoare. În acest periplu, la Berlin, avea să îl întâlnească pe cel care îi va deveni mentor, Alexander von Humboldt, un pasionat de arheologie şi de ştiinţele naturii.
La vârsta de 14 ani, Elena Ghica traducea deja „Iliada” din limba greacă în hexametri germani, lucrare care a și fost publicată la Leipzig, în Gazette Universelle.
Dar geniul ei nu s-a aoprit aici: în copilărie şi adolescenţă a luat lecții de muzică, a practicat sporturi precum înotul, echitația, scrima, a participat chiar la partide de vânătoare ale adulților.
În perioada exilului, a studiat pictură și muzică, istoria literaturii, sociologia, religia și s-a perfecționat în limbi străine. În anul 1844, la vârsta de 16 ani, picta, pe pânză în ulei, o lucrare semnată „Elena Ghica 1844”, „un peisagiu sălbatec luat în treacăt” din munții Bucegi, primele sale picturi au fost expuse la Dresda, în anul 1845, iar la vârsta de 20 de ani compunea muzica pe versurile poeziei lui Eliade Rădulescu „La Istru”.
Dacă din punct de vedere intelectual, Elena Ghica dovedea preocupări atât de variate, aspectul său fizic impresiona în egală măsură. Scriitorul şi unul dintre biografii săi, Armand Pommier, remarca: „Figura sa de un oval perfect, cu o mare puritate a liniilor în toate detaliile lor, era de o paloare strălucitoare, subliniată de tonuri roze, și animată de ochi negri magnifici, ale căror priviri penetrante și vii respirau bunătatea și bunăvoința; părul șaten încorona fruntea sa largă și bine dezvoltată sub care străluceau toate luminile geniului.”
În anul 1848, Elena Ghica se afla la Veneția unde și-a continuat lecțiile de muzică cu maeștrii Ciccarelli, Fanny Persiani, Balfi și Ronconi, și de pictură cu Felice Schiavoni (1803-1881) și Kaufmann.
La sfârşitul anului 1848, Mihail Ghica s-a întors în țară, împreună cu familia sa, iar în februarie 1849, Elena Ghica, care îşi alesese drept pseudonim literar Dora D’Istria, se căsătoreşte, împotriva voinței părinților ei, cu principele rus Aleksandr Kolțov-Masalski, un tânăr locotenent rus, descendent al miticului întemeietor al statului rus, Rurik normandul şi membru al celei de-a doua din cele mai vechi și ilustre trei familii ruse, pe care l-a cunoscut la un bal, la Iaşi.
Elena Ghica se stabileşte, alături de soţul ei, la Sankt Petersburg, unde continuă să studieze şi unde impresionează lumea artistocrată rusă cu inteligenţa şi rafinamentul ei. La fel de adevărat este şi faptul că Elena, adeptă a principiilor de eliberare a Principatelor, intrase în conflict cu mentalitatea societăţii ruseşti.
Ba mai mult, după invazia Țărilor Române de către Rusia, în octombrie 1853, a protestat vehement, fiind foarte aproape de exilul în Siberia. A repins avertismentele de a şi cenzura opiniile, şi, în anul 1855, a fost biciuită la poliția din Sankt Petersburg, pentru nesupunere.
La 26 aprilie 1855, pleacă din Rusia, alături de fiul ei, nu a divorțat, însă în fapt s-a despărțit de soțul ei.
La scurtă vreme, la 11 iunie 1855, ea devine prima femeie care a escaladat vârful Moench din Alpii Elvețieni (4105 m), după trei zile de expediție instalând, în vârful muntelui, drapelul valah alb-galben-albastru, pe care numele ţării sale dragi era brodat cu litere aurii, iar pe 1 iunie 1860 devine abia a treia femeie care escaladează vârful Mont Blanc.
A participat apoi, cu două peisaje pictate inspirate de poezia lui Heine – „Bradul” și „Palmierul”, la un concurs organizat de muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg, pentru care a primit medalia de argint.
În anul 1863 publică la Zürich și la Paris „Excursions en Roumélie et en Morée”/”Călătorii în Rumelia și în Moreea”, carte dedicată memoriei „lui Grigore al III-lea Ghica, domn al Moldovei care a preferat să-și sacrifice tronul și viața decât să ofere Bucovina absolutismului austriac și a cărui amintire și martiraj vor rămâne scumpe fiilor veteranilor lui Traian, cât timp va dăinui naționalitatea română.”
În aprilie 1867, Camera Deputaților din Atena i-a acordat în unanimitate și printr-o lege specială calitatea de cetățean de onoare al Atenei, fiind prima dată când această onoare a fost acordată unei femei, înainte de ea doar Lord Byron primind acest titlu onorific.
În anii 1867 și 1868 a trăit în orașul La Spezia, în golful cu același nume din Italia, de unde a cules impresii de neuitat pe care le-a exprimat în lucrarea „Il golfo di La Spezia”, un reamracbil studiu etnologic, geografic, geologic și paleontologic, de o impresionantă erudiție.
Elena Ghica a vizitat apoi întreaga Grecie, inclusiv Muntele Athos, apoi s-a aflat în Elveția și Italia şi a locuit la „Villa d’Istria” din Florența, o casă pe care avea să o cumpere la 26 octombrie 1870, aceasta devenind locuinţa ei permanentă pe mai departe şi locul de întânire al unor mari intelectuali ai vremii. Remarcabilă aici era grădina care înconjura Villa d’Istria, una plină de flori și arbori exotici.
În perioada 1875-1876 s-a aflat în România, ocazie cu care i s-a conferit de către Regele Carol I, Ordinul „Bene Merenti”, clasa I, pentru „merite literare remarcabile” fiind pentru prima dată când o astfel de distincţie era acordată unei femei.
De asemenea, tot atunci, a călătorit la Cluj, unde a participat la unele discuții, la care a dat replici fără menajamente unor „nedreptăți revoltătoare”, produse de maghiarii și austriecii cu care a stat de vorbă.
A fost o avocată entuziastă a drepturilor femeilor și o personalitate neobosită care a susţinut naționalitățile oprimate, fiind de menţionat aici scrisorile schimbate cu Garibaldi, în care ea propunea un plan de federalizare a Balcanilor, care ar fi trebuit să-i cuprindă pe italieni, greci, albanezi și români – descendenții pelasgilor de odinioară.
A scris numeroase lucrări prin care a suţinut cauza femeilor, printre acestea fiind de menţionat „Les Femmes en Orient” – sub formă de scrisori dedicate femeii române – și „Des femmes par une femme”.
Au urmat ani petrecuţi mai ales în Italia, stabilindu-se pentru o perioadă la Livorno, de unde a purtat o remarcabilă corespondenţă cu unchiul ei Alexandru Dimitrie Ghica, cel care se retrăsese la Napoli.
Este o perioadă în care ajunge aproape de venerație, fiind apreciată pentru faptul că studiul și munca par să fie singurele sale pasiuni, plăcerea sa supremă.
A stabilit trainice prietenii cu mari personaliotăţi ale timpului său, precum regele Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei, Dom Pedro al II-lea D’Alcantara, împăratul Braziliei, Edgar Quinet, dar și cu patrioți albanezi cunoscuți precum Demetrio Camarda, preot al bisericii greco-unite din Livorno, Zef Serembe – poet liric albanez sau Leonardo de Martino.
Elena Ghica a scris articole de o extraordinară profunzime, în publicaţii precum „Ètoile du Danube” din Bruxelles, „Courrier de Paris”, „Illustration” din Florența” sau „Revue Suisse” din Neuchâtel.
A fost primită în rândurile unor Academii, societăți savante, institute, asociații din Grecia, Italia, Turcia, Franța, Austria sau Argentina, şi a sprijinit a Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, în cadrul căreia a susținut mai multe conferințe la Cernăuți. Astfel, ea a fost membru onorific al Societății Arheologice din Atena, din 28 mai 1860, membru onorific al Société Géographique de France, 19 ianuarie 1866, membru corespondent al Ateneo Veneto di Scienze, Lettere ed Arti din Veneția, 8 martie 1868, membru onorific al Academiei de Fizică-matematică și statistică din Italia, 18 iunie 1868, membru onorific al Syllogos Ellinikos din Constantinopol, 8 august 1870, Președinte onorific al „Elicon” – Societate literară din Smirna (Asia), 17 martie 1871, membru emerit al Accademia Raffaello – Urbino, 17 decembrie 1871, vicepreședinte onorific al Asociației femeilor din Grecia pentru instruirea femeilor, 11 septembrie 1872, membru al Societății pentru „L’incremento de Teatro in Italia” din Florența, 21 ianuarie 1872, membru al Accademia dei Quiriti din Roma, 1873, membru onorific al Accademia Pittagorica din Napoli, 24 mai 1873, membru al Académie Nationale de Lettres din Barcelona, membru al Institutului Arheologic din Buenos Aires, 30 mai 1873, președinte de onoare al societății El Chark din Constantinopol, 20 aprilie 1873, meister al „Freie Deutsche Hochstift” din Frankfurt, membru al Società italiana per gli studi orientali, 9 noiembrie 1873, membru onorific al „Minerva” din Trieste, etc.
Elena Ghica a trecut la cele veşnice la 17 noiembrie 1888, la Florența, în urma unei hernii netratate. Trupul său a fost incinerat, conform dorinţei ei, iar cenușa a fost depusă la cimitirul Trespiano din Florența. În testamentul său a prevăzut ca o parte din avere să rămână Primăriei București, pentru administrarea Spitalului Pantelimon, ctitoria familiei sale, restul averii a fost lăsată pinacotecii și bibliotecii din Florența, iar Villa d’Istria a fost transmisă Primăriei din Florența spre a fi vândută în folosul Società di educazione e patronató pei sordomuti din Florența.
Personalitatea şi opera ei de excepţie au fost elogiate de mari personalităţi precum George Barițiu, Gheorghe Ionescu-Gion, Cezar Bolliac, Angelo De Gubernatis, Enrico Panzacchi, Carlo Francesco Gabba, Schmidt Weissenfels, Adam Wolff sau Jacques Thalberg de Scheikévitch.
Marele Nicolae Iorga scria despre ea, în „Lettres de Dora d’Istria” – 1932: „această femeie, de o rară orientare literară, cu o mare facilitate de scriitor, cu o curiozitate mereu trează și cu un devotament neobosit pentru cauzele cele mai nobile, naționale și sociale, care a fost Hélène Ghica”.
Cu toate că a avut parte şi de unele critici, spre exemplu, a fost acuzată de cercurile occidentale catolice că încearcă să limiteze influența „civilizatoare” a catolicismului în favoarea ortodoxiei, ea a păstrat în întreaga viață ambiția către afirmare publică și predilecţia către un discurs extrem de profund, care punea sentinţe, deci care nu admitea păreri alternative, iar remarcabilă este mândria cu care își cataloga publicațiile, recenziile și apartenența la instituțiile culturale și academice ale vremii. Elena Ghica a fost aşezată alături de contesa Ana de Noailles, de Martha Bibescu și Elena Văcărescu, în scurta listă de prințese române care au impresionat Europa prin spiritul lor creator, prin cultura şi rafinamentul lor. Din păcate, istoria României pare că a uitat-o…
