În vreme ce la Aachen s-a semnat marţi un nou acord de cooperare între Franţa şi Germania, ceea ce demonstrează că relaţiile dintre cele două state sunt excelente şi acestea își doresc să ia împreună atitudine împotriva populiştilor, dând o direcţie şi politicii Uniunii Europene, în același timp raporturile dintre Paris şi Roma nu au fost niciodată atât de deteriorate, de al doilea război mondial până în prezent. Viceprim-ministrul şi ministrul de interne italian, Matteo Salvini, în luna august a anului trecut, la Milano, l-a calificat pe preşedintele Franţei Emmanuel Macron drept inamicul numărul unu al Italiei, despre care afirma că este liderul spiritual al celor care sunt de partea imigranţilor (cu această afirmaţie a fost de acord şi premierul maghiar, Orbán Viktor). Disputele la nivel înalt continuă până în ziua de azi. Anul trecut Comisia Europeană a avertizat Italia cu procedura de impeachment pentru că propunerea formulată în bugetul de stat pentru anul 2019 a fost un deficit de 2,4%. În cele din urmă au căzut de acord asupra unui procent de 2,04%. După ce „vestele galbene” din Franţa au început seria de demonstraţii, iar guvernul francez a fost nevoit să anunţe majorarea salariului minim pe economie, Italia practic l-a denunţat pe Macron la Bruxelles solicitând declanşarea procedurii de impeachment din cauză că Franţa nu ar respecta obligaţiile financiare pe care şi le-a asumat pentru anul 2019. Acest demers însă nu a avut succes.
Pentru guvernul italian, format din două partide populiste Mişcarea 5 Stele (M5S) şi Liga Nordului, preşedintele francez este inamicul ideal. Acesta este prezentat ca „reprezentantul elitei”, „prietenul bancherilor”, „întruchiparea birocraţiei din Bruxelles”. În retorica acestor partide Macron întruchipează toate lucrurile rele ale globalizării. Nu doar copilul teribil al guvernului italian, Matteo Salvini, dar şi preşedintele M5S, Luigi Di Maio l-a criticat pe Macron. Recent, acesta a afirmat că preşedintele francez este responsabil pentru invazia de refugiaţi care vin din Africa spre Europa. „Motivul pentru care şi azi mulţi se îndreaptă către Europa este că unele ţări, în primul rând Franţa nu a renunţat niciodată la colonizarea Africii” spunea Di Maio, citat de La Stampa. În opinia sa, Uniunea Europeană trebuie să pedepsească Franţa, pentru că-i împinge la sărăcie pe africani. Ieşirea lui Di Maio are însă motive de politică internă. O parte însemnată a simpatizanţilor M5S cu orientare de stânga urmăresc cu îngrijorare faptul că partidul se aliniază la politica antiimigraţionistă al lui Salvini. Prin crearea imaginii unui inamic comun, preşedintele M5S vrea să-i convingă pe aceştia, că alianţa cu Liga Nordului nu are alternativă. Potrivit lui Luigi Di Maio o dovadă a tendinţelor colonizatoare franceze este că într-o serie de ţări africane şi azi se foloseşte moneda numită CFA, care este practic varianta africană a francului francez – scrie La Republica. Valoarea acestui argument însă este mai scăzută, întrucât nu din acele state vin refugiaţi în Europa, unde moneda naţională este francul african. Ideea presupusei colonizări a Africii de către Franţa apare şi în retorica lui Matteo Salvini. Acesta a spus că Parisul nici nu are interesul ca Libia să devină o ţară stabilă, pentru că profitând de haos, doreşte să exploateze resursele naturale ale ţării. Aici trebuie menţionat că pentru a obţine contractul de exploatare a ţiţeiului şi gazului natural din Libia, de ani de zile se duce o luptă între firma franceză Total şi firma italiană Eni. De altfel, Salvini îl numeşte pe Macron „signorino”, adică domnişor, „de la care nu primeşte lecţii morale”.
Disputa franco-italiană a atins un nou nivel săptămâna trecută, când Luigi Di Maio și-a manifestat sprijinul deschis față de „vestele galbene”. Pentru acest fapt marţi ambasadorul italian din Paris, Teresa Castaldo a fost invitată la Ministerul de Externe francez – scrie publicaţia Corriere Quotidiano. Salvini însă a plusat şi a spus că francezii trebuie scăpaţi de „preşedintele lor, care este foarte rău”. Această declaraţie însă a fost prea mult chiar şi pentru prim-ministrul Giuseppe Conte, care a declarat că vrea să colaboreze cu guvernul francez pentru a găsi soluţii politice comune. În același sens s-a exprimat şi ministrul de externe italian Enzo Moavero Milanesi, cel care după convorbirile avute cu omologul său francez Jean-Yves Le Drian a declarat că Franţa şi Italia sunt aliaţi şi prieteni.
Cu toate acestea, disputa nu va înceta atât timp cât interesul politicienilor populişti italieni este să creeze inamici. Conflictul acesta însă generează îngrijorări în Uniunea Europeană, care în timpul unor procese complexe cum sunt Brexit, adoptarea bugetului multianual şi alegerile europarlamentare, ar avea nevoie de o mai mare coeziune.
Székely Ervin, Rador – 25 ianuarie
