După terminarea celui de Al Doilea Război Mondial, între Iugoslavia și Uniunea Sovietică au apărut neînțelegeri, conducătorul iugoslav Iosip Broz Tito refuzând să recunoască hegemonia sovietică asupra mișcării comuniste internaționale. Neînțelegerile s-au accentuat, astfel că la sfîrșitul anului 1948 între cele două partide comuniste s-a produs o ruptură. Uniunea Sovietică a început o amplă acțiune de defăimare a lui Tito.
Aflată sub dominație sovietică, România s-a alăturat propagandei sovitice acuzându-l pe Tito că a trădat cauza comunistă. Pe frontiera româno-iugoslavă au fost amplasate uriaşe panouri înfăţişându-l pe „călăul Tito” care avea în mână o secure mânjită de sânge. Războiul propagandistic a fost însoţit de uriaşe eforturi militare. Se bănuia că Iugoslavia, ajutată de occidentali, va ataca țările socialiste. De aceea, la granița cu Iugoslavia au fost demarate ample lucrări genistice de apărare. În doar câţiva ani au fost construite sute de buncăre, cazemate şi depozite. Ele urmau să fie folosite în cazul unui atac asupra României ordonat de Tito. De construcția și înarmarea acestor cazemate a răspuns generalul Ion Șuța. Au fost multe greutăți în identificartea celor mai bune locuri unde să fie amplasate aceste cazemate – povestește generalul Ion Șuța într-o înregstrare audio care se păstrează în Arhiva de istorie orală – Rador.
„În 1950, Regiunea III Militară Cluj a avut în competenţă operativă toată frontiera de vest, de la Orşova până în nordul Maramureşului. Deci, a cuprins şi frontiera cu Iugoslavia. Comandantul Regiunii Regiunii III Militare Cluj a fost generalul Vasiliu Mihai. Sub comanda generalul Vasiliu, o grupă de ofiţeri din Secţia de operaţii din Comandamentele de Arme ale Regiunii III Militare Cluj şi de la Corpul 38 Armată de la Timişoara a făcut recunoaşteri pe frontieră pentru elaborarea planului de apărare a ţării. La aceste recunoaşteri a participat şi generalul sovietic Zaharenko, consilier militar pe lângă comandantul regiunii.
Cu ocazia acestor recunoaşteri în teren, am constatat regimul sever care s-a introdus pe frontiera cu Iugoslavia încă din 1950. Se instalaseră pe o bună parte din frontieră garduri de sârmă ca să împiedice trecerea frauduloasă a frontierei. În acelaşi timp, regimul sever de control grăniceresc a fost complectat cu un regim foarte sever al Securităţii. Au fost constituite unităţi de Miliţie şi de Securitate care patrulau călare de-a lungul graniței și pe o adâncime de 35 km în interiorul țării.
Pe baza planului de apărare a ţării pe frontiera cu Iugoslavia am întocmit planul de fortificaţii. Conform acestui plan, pe locul unde trebuiau să intre trupele de apărare au fost amplasate fortificaţii. Fortificațiile au fost de mai multe feluri: fortificaţii grele, fortificaţii uşoare şi lucrări de apărare simple, care erau betonate sau nebetonate. Aceste fortificaţii trebuiau înarmate cu mitraliere, tunuri antitanc şi aruncătoare de mine – aruncătoare Brandt. Artileria antitanc era instalată în cazemate. Poziţiile în adâncime ale artileriei nu făceau parte din sistemului de fortificaţii. Aceste fortificaţii au fost construie de-a lungul graniței, de la Curtici până la Orşova. Întâi s-au făcut schițe pe hartă, planuri, apoi s-au făcut recunoaşteri pe teren pentru amplasarea lor. Pentru această operațiune au fost convocaţi tineri ofiţeri de infanterie, fără pregătire genistică, fără experienţă, dar cu dosare foarte bune, cu origine muncitorească, membrii PCR sau U.T.C. Numai aceştia au fost admişi. Zona de care a răspuns Regiunea a III-a Militară Cluj a fost împărţită, după câte îmi amintesc, în trei sectoare de responsabilitate: eu am fost numit responsabil de sectorul aflat între râul Bârzava și Dunăre. Al doilea sector cuprindea Timișoara. Acest sector a fost comandat de generalui Toader Nicolae, comandantul Corpului 38 Armată. Al treilea sector era la nord de Timişoara și cuprindea Mureşul, Arad, Curtici. Acest al treilea sector a fost comandat de un colonel din Marele Stat Major.
În sectorul meu o grupă s-a deplasat pe teren pentru a stabili locul unde se vor amplasa cazematele. Alături de infanteriști, au fost şi ofiţeri genişti şi artilerişti. Am avut trei consilieri sovietici îmbrăcaţi civil. Către sfârșitul misiunii am aflat că unul dintre ei era general. Am făcut măsurători pentru amplasarea cazematelor. [În] locul unde trebuia să fie construită cazemata se punea un ţăruş. Pe hartă se nota cu atenție poziția și se treceau caracteristicile ei. Erau cazemate cu o anumită deschidere în care intra o mitralieră. Altele erau cazemate care aveau două deschideri sau trei deschideri. Aceste deschideri erau orientate pe direcţia pe care se aprecia că vine inamicul. Dacă era o cazemată cu trei deschideri, una era exact înainte şi celelalte două dintr-o parte şi din alta, în aşa fel încît în faţa cazematei şi în laterale să se încrucişeze focul de mitraliere şi să facă o pânză de foc puternică prin care infanteria inamică să nu poată trece.
Paralel cu fortificațiile, au fost prevăzute şi foarte multe câmpuri de mine. Ele însă nu s-au realizat. Acestea urmau să se realizeze doar în momentul în care începea războiul.
Cazematele erau de mai multe tipuri: de exemplu erau cazemate de mitralieră unde intrau cel puţin trei sau patru militari care deserveau mitraliera, plus alţi trei sau patru care reprezentau schimbul doi. În momentul în care începea lupta, ei deveneau servanţi, asigurau cu muniţie focul respectiv. Deci, într-o astfel de cazemată lupta o grupă de soldați, adică zece oameni. În altele erau mai puţini militari… Aceste cazemate aveau şi locuri de odihnă. Cazematele acestea nu aveau un sistem de încălzit pe timp de iarnă. Acest sistem a existat numai la cazematele de pe linia Focşani-Nămoloasa. Aici, la granița cu Iugoslavia, s-a considerat că este prea mare costul. Oricum, s-a investit mult. Între cazemate existau şanţuri de comunicaţie. Ele făceau legătura cu baza unității unde erau depozitele de muniţii și depozitul de alimente. Acolo se prepara mâncarea care era adusă la cazemate și împărțită militarilor. Comunicarea se făcea prin fir şi la unele cazemate considerate puncte de comandă, de batalion, era prevăzut şi un sistem de radio, dar care urma să fie instalat doar în momentul în care începeau ostilitățile. Cazematele au mai fost înzestrate şi cu tunuri antitanc. Artileria propriu-zisă era în spate, în poziţii nebetonate.
Fortificaţiile erau subordonate la două „brigăzi de mitraliere-artilerie”. Aşa se numeau. Acum a trecut atâta timp şi se poate spune că nu mai e secret. Se numeau „brigăzi de mitraliere-artilerie”. Pe frontiera de vest am avut două. O brigadă cu sediul la Vinga, cealaltă brigadă cu sediul la Gătaia, mi se pare. Iar marile divizii de infanterie care intrau în dispozitiv se suprapuneau peste dispozitivul de cazemate. Ele erau structuri organizatorice distincte de brigăzile de mitralieră-artilerie, dar le luau în subordine. Conducerea a fost încredinţată iniţial Corpului 38 de la Timişoara. Regiunea militară de la Cluj nu era implicată în conducerea propriu-zisă a acţiunilor de luptă de aici. Din sistemul acesta de conducere nu a fost scos Marele Stat Major. La venirea consilierilor sovietici la Marele Stat Major s-a format o secţie specială: “Secţia de lucrări apărare”. Secţia asta de lucrări apărare a fost condusă de un locotenent colonel – ofiţer de stat major de infanterie care avea în subordine ofiţeri de toate armele, incluiv de artilerie şi de geniu”.
[ Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1998]
