Miercuri, 30 ianuarie, se împlinesc 127 de ani de la naşterea lui Grigore Gafencu, avocat, jurnalist, om politic, scriitor, unul dintre cei mai mari diplomaţi români din istorie. Personalitate unică a secolului al XX-lea, Gafencu a fost doctor în ştiinţe juridice la Sorbona, apoi s-a înrolat în armata franceză şi a fost decorat pentru actele de vitejie săvârşite ca locotenent de aviaţie pe frontul românesc în Primul Război Mondial, a făcut parte din guvernarea ţărănistă din 1928, alături de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, a fost ministru de externe al României, ministru plenipotenţiar al României la Moscova şi, mai apoi, cel care, aflat în exil, a făcut cunoscute întregii lumi, de la Paris, New York, Londra, Paris, Strasbourg, Florena sau Haga, în conferinţe publice, problemele României de după cel de-Al Doilea Război Mondial, pledând cauza ţării natale în întrevederile avute cu presonalităţi ale politicii mondiale. În ţară, autorităţile comuniste îl considerau pe Grigore Gafencu un trădător, i-a fost retrasă cetăţenia română şi a fost condamnat, în noiembrie 1947, la ani grei de închisoare.
* * * * *
Grigore Gafencu s-a născut la 30 ianuarie 1892, la Bârlad, fiind fiul inginerului Alexandru Gafencu şi al Ralucăi Costache.
A parcurs studiile secundare la Geneva, apoi a studiat la Facultatea de Drept de la Geneva, iar în 1914 obţine titlul de doctor în Ştiinţe Juridice la Universitatea Sorbona din Paris.
În Primul Război Mondial a luptat ca ofiţer de aviaţie pe frontul românesc – fiind decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, apoi a profesat ca avocat.
Ulterior a intrat în politică şi a devenit jurnalist. A înfiinţat şi a condus “Revista vremei”, ziarul „Timpul familiei” – care, tradus în limba franceză, a fost distribuit în mai multe țări – şi “Argus”, iar în 1921 a fost fondator al Agenţiei de presă “Orient-Radio” (RADOR).
În perioada primelor încercări în jurnalism, Grigore Gafencu s-a căsătorit cu Esmee, o dansatoare franţuzoaică care sosise în România în perioada Primului Război Mondial, care a primit angajamente în mai multe localuri de noapte din Bucureşti, unde a atras atenţia bancherului Chrissoveloni, care după ce a luat-o „sub protecţia” sa, s-a gândit să i-o prezinte lui Gafencu, căruia i-a promis, drept cadou de nuntă, ziarul „Argus”.
Despre Esmee Gafencu, cronicile vremii arată că era o persoană cu o anume ţinută care îi dădea un aer de demnitate surâzătoare, o femeie inteligentă, vioaie, vorbăreaţă şi foarte devotată carierei politice a soţului ei.
În anul 1924, Gafencu a devenit membru al Partidului Naţional Ţărănesc, în acelaşi an fiind ales deputat.
În anul 1928 a fost numit secretar în Ministerul Afacerilor Străine, în guvernul Maniu-Mihalache, iar în 1932 a devenit subsecretar de stat pe lângă Departamentul Afacerilor Străine.
În anul 1933 fondează ziarul „Timpul”, iar în anul 1934, în urma alegerilor parlamentare, este ales senator de Caliacra (teritoriu aflat acum în componenţa Bulgariei), pentru un mandat de trei ani.
La 23 decembrie 1938, este numit ministru al Afacerilor Străine şi, datorită eforturilor sale, la 13 aprilie 1939, România, alături de Polonia, primește garanțiile de independenţă ale Angliei și Franței, oferite statelor cele mai expuse amenințării germane. În schimbul acestei garanții din partea celor două state occidentale, Polonia și România trebuiau să-și acorde garanții reciproce în cazul unui atac din partea Germaniei, însă cele stabilite nu aveau să fie respectate.
Gafencu devine colaborator al regelui Carol al II-lea, ca membru al directoratului Frontului Renașterii Naționale, creat de acesta, apoi devine ministru ad interim al Propagandei naționale.
Intrat în dezacord cu regele Carol al II-lea, Grigore Gafencu a părăsit conducerea Ministerului de Externe, nu însă şi serviciul în slujba Patriei. Când suveranul i-a solicitat să plece la Moscova, în calitate de reprezentant al României, a acceptat cu conştiinţa că este un „soldat” pe frontul diplomatic.
În anul 1940, Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța erau anexate de către Uniunea Sovietică, iar Gafencu este trimis, la 12 august 1940, ca ambasador la Moscova – poziţie din care s-a străduit să apere interesele ţării sale – , unde rămâne în post până la începutul războiului împotriva Uniunii Sovietice, la 21 iunie 1941.
În perioada războiului, după o scurtă revenire în ţară, s-a exilat la Geneva, în Elveţia, de unde a continuat să militeze pentru interesele ţării sale.
În Elveția, Grigore Gafencu colaborează la „Journal de Genève” și la alte ziare din Europa.
În anul 1944, publică volumul „Preliminariile războiului din Răsărit”, iar în 1946, publică, la Paris, volumul „Ultimele zile ale Europei” – o carte care a fost tradusă în mai multe limbi şi care se referă la călătoriile întreprinse în anii 1939 și 1940 în mai multe capitale „în căutarea Europei”. În prefața cărții autorul avansează o idee interesantă, anume că „lumea a făcut un război ca să omoare zonele de influență: noi trebuie să facem o pace ca să le omorîm a doua oară”.
Tot în anul 1946, în timpul Conferinţei de Pace de la Paris, Grigore Gafencu, alături de alţi oameni politici români din exil, a prezentat două memorii, în care erau enunţate drepturile românilor, iar în întreaga perioadă petrecută în exil şi-a făcut un ţel din apărarea intereselor poporului român, mai ales cu prilejul întâlnirilor pe care le-a avut cu personalităţi de prim rang ale politicii şi diplomaţiei mondiale. Desigur, prin activitatea sa, Gafencu avea să intre în totală contradicție cu noua conducere a României. Drept urmare, Gafencu este judecat, în absenţă, în România, de Tribunalul Poporului, i se retrage cetăţenia română şi este condamnat la ani grei de muncă silnică.
Prin Sentinţa nr. 1988/11 noiembrie 1947, Tribunalul Militar al Regiunii a Ii-a Militară – Secţia I -, a condamnat „lotul Maniu-Mihalache la pedepse imense. Spre exemplu, Iuliu Maniu a primit 9 pedepse, însumând 104 ani de închisoare, plus de două ori muncă silnică pe viaţă, Ion Mihalache a fost condamnat la 6 pedepse, însumând 67 de ani şi o pedeapsă de temniţă grea pe viaţă, iar Grigore Gafencu a primit 3 pedepse, însumând 32 de ani de închisoare şi una de 20 de ani muncă silnică.
În întreaga perioadă în care România s-a aflat sub conducere comunistă, mulţi conaţionali aveau să-l considere pe Gafencu un trădător.
În anul 1947 este invitat la „Yale University Press”, în SUA, pentru o serie de conferințe, apoi susţine cursuri la „New York University”. Tot peste Ocean, unde avea să locuiască până în anul 1952, Gafencu inițiază formarea unor grupuri care să propage „Mișcarea Europeană”, o federalizare a statelor europene, în care să fie inclusă și România.
De asemenea, Grigore Gafencu a participat la înființarea „Comitetului pentru Europa Liberă” – în care se milita pentru apariţia unui post de radio prin care să se întocmească programe pentru „eliberarea popoarelor captive” – şi a organizat, în apartamentul său din New York, întrunirile „Tuesday Panels”, care reuneau, în fiecare seară de marţi, figuri politice mondiale din ţări comuniste, aflate în exil, pentru a dezbate problemele politice aflate la ordinea zilei.
În aprilie 1948, Gafencu se afla la Londra, dezbătând problemele legate de drama României, iar în mai 1948, el se afla la Haga, ca reprezentant al României la „Congresul Statelor Unite ale Europei” prezidat de Winston Churchill.
În anul 1951, semna rubrica „Cronica externă” a ziarului „Românul”, organ al „Ligii Românilor Liberi”, înfiinţat în martie 1951.
A fost unul din fondatorii „Ligii Românilor Liberi”, preşedinte al Uniunii Europene a Federaliştilor, membru al conducerii “Mişcării Europene”, membru al Uniunii Pan-Europene şi membru al Comitetului Naţional Român – încă de la formarea lui, în 1949, aflându-se în fruntea grupului personalităților din afara partidelor politice, până la prima criză politică a organizaţiei din anul 1952, când a părăsit Comitetul.
Începând cu anul 1952, Gafencu se stabileşte la Paris.
A trecut la cele veşnice la 30 ianuarie 1957, chiar în ziua în care împlinea 65 de ani, la Paris, în urma unei crize cardiace.
În ziua morţii, ziarele din exil au apărut îndoliate, iar articolele omagiale au fost semnate de personalităţi precum Virgil Ierunca – alături de care Grigore Gafencu colaborase pentru ziarului „Uniunea Română”, editat la Paris, filosoful şi diplomatul Vintilă Horia – un alt important lider al exilului românesc, Mircea Eliade – care îşi petrecea ultimul an la Paris, înainte ca postul de profesor coordonator al Catedrei de Istoria Religiilor de la Universitatea din Chicago să – l mute definitiv peste Ocean, sau scriitorul N.I. Herescu, aflat, de asemenea, în exil la Paris.
Ceremonia funerară a fost organizată la Biserica română Sf. Jean de Beauvais, unde circa 200 de persoane, prieteni, personalităţi, printe care Robert Schuman, unul din „părinţii fondatori” ai Uniunii Europene, l-au însoţit pe ultimul drum.
Prezent la eveniment, Mircea Eliade avea să facă o caracterizare a personalităţii lui Gafencu, despre care spunea: „Dincolo de frontierele noastre, nimeni altul nu a avut renumele şi prestigiul lui Grigorie Gafencu. El era un european, pentru că a înţeles că soluţia era federalizarea Europei.”
Abia după anul 1990, s-a produs reconsiderarea activităţii şi operei sale, prin publicarea volumelor „Însemnări politice, 1929-1939” – în 1991, „Ultimele zile ale Europei” – în 1992, „Misiune la Moscova, 1940-1941” – în 1995, „Politica în exil, 1942-1957” – în 2000, „Jurnal”, două volume – în perioada 2006-2008.
Răzvan Moceanu – RADOR
