La începutul anilor ’50, relaţiile dintre România şi Iugoslavia s-au răcit după ce Iosip Broz Tito a adoptat o politică de independență faţă de blocul sovietic. Relațiile au devenit din ce în ce mai tensionate. Se bănuia că Iugoslavia, ajutată de occidentali, va ataca țările socialiste. De aceea, la granița cu Iugoslavia au fost demarate ample lucrări genistice de apărare. În doar câţiva ani au fost construite sute de fortificații miliatre (buncăre, cazemate şi depozite) cu pereţi din beton armat şi tavan din fier cu o grosime de 30 cm. Aceste fortificații militare au fost proiectate să reziste artileriei inamice, inclusiv unor bombe de 1.000 kilograme. Construcția acestor fortificații a fost încredințată unor detașamente speciale. Despre unele greutăți întâmpinate de constructori amintește generalul Ion Șuța, într-o înregstrare audio care se păstrează în Arhiva de istorie orală – Rador.
“Construcția fortificaţiilor din întreaga ţară (cele de pe frontiera de vest, de pe frontiera de sud şi de la mare, de pe litoral) a fost dată unor detaşamente speciale constituite în acest scop. Răspunderea generală o avea Comandamentul Trupelor de Geniu. Dar colaborau şi celelalte comandamente din Ministerul Apărării: Comandamentul Artileriei pentru problemele de armament şi muniţie; Comandamentul Trupelor de Transmisiuni pentru realizarea legăturilor prin transmisiunile cu fir și fără fir; Trupelor de geniu le reveneau lucrările genistice; Comandamentul Serviciilor asigura problema logistică.
A început construcţia cazematelor. Fiecare cazemată mare sau două – trei cazemate mici aflate într-un anumit raion au fost construite de un mic detaşament format din soldaţi conduși de un tânăr ofiţer inginer. Acești ofiţeri ingineri erau absolvenți de facultate, erau constructori, dar nu ştiau nimic despre problemele militare, cum se fac măsurătorile, cum se verifică dacă ce este pe teren corepunde pe hartă. Din această cauză au făcut multe greşeli. De exemplu: după amplasarea cazemematelor în teren de către comisiile militare se plantau țăruși. Dar ţăranii din zonă erau foarte ostili acestei chestiuni, veneau noaptea şi mutau ţăruşii la vecini. Deci, în momentul când detașamentul de constructori venea să toarne betonul, țătușul nu mai era la locul lui. Din păcate, şefii detaşamentor de lucru nu erau pregătiți să identifice exact locul: “Stai puţin! Țăruşul nu corespunde cu locul unde este marcat pe hartă.” Din această cauză unele cazemate au fost construite anapoda. S-a sesizat Securitatea – Serviciul de Contrainformaţii. A fost informată conducerea militară. Au fost informaţi și consilierii [sovietici]. S-a format imediat o comisie condusă de şeful Direcţiei Operaţii de la Marele Stat Major – generalul [Ion] Tutoveanu. Alături de ofiţeri de specialitate din Armata Română, din această comisie au mai făcut parte și ofițeri sovietici. S-a făcut o nouă verificare – a treia verificare pe toată frontiera. S-au constatat multe nereguli, multe greşeli. Am să dau un exemplu din sectorul meu. În zona localităţii Tirol, la nord de Oraviţa, pe înălţimile zonei, trebuia amplasată o cazemată cu deschidere spre frontiera cu Iugoslavia. Neştiind să citească harta şi nici nu știa elementele definitorii ale unei cazemate, tânărul ofiţer-inginer, care era şeful detaşamentului de construcţie, a amplasat-o cu deschidere spre România, către interiorul ţării, adică cu spatele la inamic. Imediat s-a considerat că e act de înaltă trădare. Realitatea: a fost incompetenţă, [unii ofițeri] nu s-au priceput.
Aceste cazemate au fost construite în condiţii foarte grele. Unele cazemate erau la o distanţă destul de mare de frontieră, pe unele direcţii erau şi la 20-30 de kilometri. Alte cazemate erau mai aproape de graniță. S-a socotit că prin observare, prin mijloacele de cercetare pe care le au, iugoslavii pot să vadă ce se întâmplă pe frontieră. Ca urmare, ca să nu se descopere ce fac românii, s-a lucrau noaptea la lumina unor grupuri electrogene luate din înzestrarea armatei şi amplasate în teren în aşa fel încât să deservească una sau două cazemate. Mai mult, până se construia cazemata, șantierul era împrejmuit cu panouri din scânduri. Pe unele panouri a fost “pictat” Tito în fel şi chip …. “cu barda în mână”, că “loveşte cu sânge” şi aşa mai departe.
Cazematele au fost făcute dintr-un beton de o anumită calitate, nu era betonul care se foloseşte la clădirile obişnuite. Nu existau mijloace mecanice care să trepideze pentru omogenizarea betonului, așa că soldații încălcați cu cizme de cauciuc băteau cu picioarele betonul moale. Îmi amintesc un episod: la una din cazemate, ofiţerul, care era şeful detaşamentului de construcţie, s-a urcat la locul unde soldații băteau cu picioarele betonul și și-a pierdut carnetul de partid. La ora aceea toţi membrii de partid aveau obligaţia să ţină carnetul de partid lângă inimă, fie în interior, dar de regulă în exterior, în buzunarul din exterior. Ofițerul nu şi l-a asigurat cum trebuie şi aplecându-se i-a scăpat carnetul de partid în betonul moale. Nu l-a mai găsit. S-a făcut un proces foarte serios, să-l excludă din partid “cum a fost în stare el să-şi piardă carnetul în aceste împrejurări!…” Excluderea din partid însemna automat și scoaterea din armată. Pe vremea aceea, pierderea carnetului de membru PCR era considerată o abatere deosebit de gravă. Un alt exemplu de “trădare”: s-au adus tunuri anti-tanc care urmau să fie vârâte în cazemate. Erau tunurile care au fost în înzestrarea armatei, tunuri care au făcut războiul. Când s-au întors de pe front, marile unităţi au fost desfiinţate şi toată tehnica de luptă, armamentul a fost dus în anumite depozite. Când s-au verificat aceste tunuri, s-a constatat că erau neîngrijite, cu piese lipsă, ruginite. Altele, foloseau muniție veche care nu se mai fabrica. Cei din Comandamentul de Artilerie au dat dovadă de neglijenţă. De ce? Comandamentul de Artilerie a dat ordin ca din depozitele de pe teritoriul ţării să se aducă toate tunurile antitanc. Acolo ofițerul, poate tânăr, poate nepriceput, a lăsat treaba pe mâna soldaţilor care au pus în tren tunuri fără închizătoare sau ruginite, neunse…. S-a considerat că este un “act de mare trădare”, că este un “sabotaj” şi ca urmare au început arestările şi teroarea. A fost arestat însuşi comandantul trupelor de geniu, un general. A fost condamnat. O mulţime de alţi ofiţeri au fost implicaţi în această problemă. Construcția acestor cazemate s-a făcut cu un efort deosebit”.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1998]
