Tratatul de la Varşovia – „Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală” (1955 – 1991) – a fost o alianță militară a țărilor din Europa Răsăriteană îndrepată împotriva țărilor occidentale. În Tratatul de la Varşovia, România a fost membră fondatoare. Pe hârtie, prevederile Tratatului de la Varșovia erau destul de generoase. În primul rând, Tratatul declara că este un tratat defensiv care are la bază apărarea colectivă. În al doilea rând, activitatea acestui tratat urma să se desfăşuare în spirit de prietenie, urmând să se respecte independenţa şi suveranitatea ţărilor membre. Conform Tratatului, țările membre acordau ajutor statului supus unui atac militar. Deci, pe hârtie lucrurile stăteau foarte bine. Numai că, în realitate, situația a fost cu totul altfel. Sovieticii au căutat tot timpul să-și impună punctul de vedere, să ia singuri deciziile. De aceea, România a fost obligată ca în cadrul Tratatului de la Varşovia să aibă o poziţie aparte, să fie o voce distinctă, de multe ori să critice deciziile Moscovei. Prima oară când România și-a afirmat poziția distinctă în cadrul Tratatului de la Varşovia fost în cadrul unei întâlniri ținute Moscova, la 6 februarie 1966, a precizat generalul Gheorghe Ion într-un interviu realizat în 2002 de Rador.
„La ședința ținută la Moscova, la 6 februarie 1966, erau prezenți şefii marilor state majore ale ţărilor Tratatului de la Varşovia şi membrii Comandamentul Unificat al Tratatului de la Varşovia. Comandantul de atunci al Forţelor Armate Unite, mareşalul sovietic [Andrei Antonovici] Greciko, a prezentat noi propuneri pentru îmbunătăţirea statutului existent. De fapt, sovieticii doreau să-și întărească poziția în cadrul Tratatului de la Varșovia. Partea română nu a fost mulţumită. Delegaţia română era condusă de mine, generalul Gheorghe Ion. Eu eram şeful Marelui Stat Major. Am fost însoșit de generalul Logofătu Gheorghe…. pe ceilalţi nu-i mai ţin minte.
Noi am cunoscut din țară ordinea de zi a acestei şedinţe, am ştiut care va fi subiectul. Ne-am pregătit și am formulat un punct de vedere pe care l-am prezentat spre aprobare Consiliului de Apărare al Ţării. Acest punct de vedere eu trebuia să-l respect. Deoarece în timpul ședinței de la Moscova nu a intervenit ceva nou, nu a fost nevoie să cer aprobări din partea lui Ceauşescu. Aş fi avut posibilitatea dacă ar fi fost nevoie. În cuvântul meu am făcut referiri la prevederile tratatului în care se vorbea despre colaborare, arătând că, în practică, aceste prevederi nu se aplică. Am dat ca exemple, cât îmi amintesc, două momente importante – Criza Berlinului din 1961 şi Criza rachetelor din Cuba din 1962. Am reproşat Comandamentul Unificat că nu am fost consultaţi, că, în cazul izbucnirii unui război, am fi fost implicaţi fără voia noastră.
În continuare, am arătat că în noul statut comandantul suprem al Forţelor Armate Unite trebuia să se situeze deasupra guvernelor statelor membre. Comandamentul Forţelor Armate Unite nu poate să fie un organism suprastatal. Am criticat faptul că Statul Major al Comandamentului Forţelor Armate Unite trebuia să se situeze deasupra Marelui Stat Major al nostru. Prin propunerea lor, sovieticii doreau ca Statul Major al Comandamentului Forţelor Armate Unite să devină eşalon superior. În concluzie, noi am propus ca în noul statut să se refere la cooperare, nu la integrare, să se exprime clar dreptul suveran de conducere al forţelor armate de către fiecare guvern în parte fără vreo ingerinţă din afară. Am cerut ca pregătirea, înarmarea fiecărei armate să revină guvernelor statelor participante. Fac o precizare: nu toate forţele armate intrau în Tratatul de la Varşovia, ci un număr de mari unităţi destinate special. Deci, intrarea în război a acestor trupe destinate Tratatului de la Varşovia se putea face numai cu aprobarea guvernelor ţărilor respective, în cazul nostru în urma aprobării Guvernului român. Delegația română a mai propus înfiinţarea unui Comitet Militar Consultativ. Acesta trebuia să fie un organ deliberativ format din adjuncţii miniştrilor apărării. În același timp, am solicitat Comandamentului Forţelor Armate Unite să îndeplinească doar un rol de coordonare, nu de conducere.
După ce am exprimat aceste puncte de vedere, mareşalul Greciko, care prezida şedinţa, a cerut o pauză. În această pauză, omologul meu din Bulgaria, generalul Semircev, cu care fusesem coleg la Academia Militară de la Moscova, a venit la mine şi m-a întrebat: „Gheorghe Petrovici, ce ai spus tu aici sunt lucruri foarte grave. Asta e părerea ta sau este punctul vostru de vedere, al guvernului vostru?” Fireşte, i-am spus că este punct de vedere oficial pe care eu l-am îmbrăţişat. Atât a vrut să ştie omologul meu din Bulgaria. La reluarea şedinţei, a luat cuvânt reprezentantul Armatei Sovietice şi apoi reprezentantul Armatei Cehoslovace, fără a face o referire la cuvântul meu. Mareşalul Greciko, când a luat cuvântul, a ţinut să precizeze că nu pot fi luate în consideraţie propunerile românilor pentru că dacă ne-am lua după propunerile acestea „eu n-aş mai fi comandant suprem, ci o să ajung marele vorbitor” . Deci, punctele noastre de vedere au fost primite cu mare reticienţă de către sovietici”.
[Arhiva de istorie orală. Interviu realizat de Octavian Silivestru]
