La mijlocul secolului XIX, în România existau doar două ateliere, echipate rudimentar, care fabricau praful de pușcă necesar armatei. Conștient că o armată modernă este întotdeauna susținută de o industrie de armament eficientă, la 26 august 1861 domnitorul Alexandru Ioan Cuza a hotărât înființarea „Direcției stabilimentelor de material de artilerie”. Începutul a fost modest, până în 1916 industria de armament nu a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă. De aceea, în timpul Primului Război Mondial, Armata Română a fost dependentă de armamentul trimis de aliați. Un program de înzestrare ambițios a fost demarat abia în anul 1935. Acesta cuprindea atât reorganizarea și modernizarea fabricilor existente, cât și înființarea unor fabrici noi. Astfel, tunuri antiaeriene, tunuri antitanc și aruncătoare au fost fabricate sub licență la Uzinele Reșița, Astra Brașov, Concordia Ploiești, Voina Brașov. Puști-mitralieră ZB și pistoale-mitralieră au fost fabricate, tot sub licență, la Uzinele Copșa Mică-Cugir . Grenade au fost fabricate la Arsenalul Armatei. Tot pentru armată au produs diferite componente din Uzinele Mârșa – Sibiu, Uzinele Mărgineanca, Uzinele Titan-Nădrag-Călan, Uzinele Malaxa București, Uzinele Costinescu din Sinaia, Uzinele Lemaître, Wolff, Schell și Vulcan din București. Explozivii și pulberile au fost fabricate de Pulberăria Armatei și la Fabrica de explozivi. La Uzinele IAR Brasov au fost construite redutabile avioane de vânătoare, iar la Galați au fost ansamblate două submarine (“Rechinul” și “Marsuinul”). Astfel, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, România și-a asigurat în bună măsură armamentul și muniția neccesară. Situația s-s schimbat dramatic după încheierea războiului. Conform prevederilor Tratatului de Pace de la Paris (1947), fabricile de armament și muniție din România au fost desființate. Ele au fost desfăcute și mutate în URSS în contul despăgubirilor de război pe care România a fost obligată să le plătească. La începutul anilor 50, la îndemnul Uniunii Sovietice, au fost reînființate fabricile de armament, însă România a rămas în continuare dependentă de importurile de armament și muniții din URSS. Procesul de modernizare al industriei de armament a fost accelerat după anul 1968, în urma răcirii relațiilor cu Uniunea Sovietică. Au fost înființate centre de cercetare și proiectare, au fost modernizate vechile uzine și înființate altele noi. Autoritățile de la București au solicitat Uniunii Sovietice licențe de fabricație, însă sovieticii ne-au oferit doar o tehnologie depășită. România a încercat punctual și o colaborare cu occidentalii (avioanele ROMBAC, elicopterele Alouette și Puma) și cu Iugoslavia (avioanele de luptă IAR), dar fără rezultate spectaculoase. Una dintre personalitățile implicte direct în procesul de înzestrare a Armatei Române cu tehnică de luptă modernă a fost generalul Constantin Olteanu – șef al Statului Major Central al Gărzilor Patriotice (1979 – 1980) și ministrul Apărării Naționale (1980 – 1985).
„La întâlnirea de la Moscova din 9 –12 ianurie 1951, au participat toţi şefii partidelor comuniste şi miniştrii apărării din țările aflate sub control sovietic. De la noi a participat Gheorghiu Dej şi Emil Bodnăraş. Stalin le-a spus: ,Tovarăți, trebuie să întărim armata. Cât aveţi voi, românii?” ,Aveam efective cum a stabilit Tratatul de pace: 120.000 de militari… ,,Ajungeţi la efective de 250.000 pe timp de pace şi 750.000 în caz de război.” După câteva zile de discuții, s-a hotărât ca noi să avem un efectiv de 600.000 de militari în caz de război. Pentru fiecare ţară s-au stabilit efectivele. Deci, s-a încălcat ceea ce s-a stabilit prin Tratatul de pace. ,,În al dolea rând, trebuie să vă dotaţi cu tehnică nouă şi această tehnică trebuia să o livreze sovieticii!” De asemenea, sovieticii au stabilit tipul și numărul de piese de artilerie pentru fiecare armată. S-a format un comitet de coordonare condus de sovietici. Acest comitet de coordonare nu a fost permanent.
La sfârşitul războiului, fabricile de armament române au fost abandonate sau confiscate de sovietici. A fost un act deliberat al ruşilor ca să slăbească industria română, ca să achiziţionăm [tehnică militară] de la ei. Alături de armamentul fabricat în România – de exemplu puşca mitralieră ZB a fost fabricată după licenţa cehoslovacă începând din 1924… – mai aveam armamentul german care rămăsese achiziţionat sau captură de război. Încet, încet, l-am înlocuit, sovieticii ne-au dat ce aveau ei mai vechi, ne-au dat arme…decalibrate, ruginite… Asta a fost până la mijlocul anilor 50. În acei ani s-a importat masiv tehnică militară din URSS. Un exemplu: în 1985 când eu am plecat din fucţia de ministru al apărării, mai aveam 1104 de tancuri T34. Aceste tancuri nu le-am modernizat, costa prea mult. Am luat de la sovietici și avioane MIG 15 și MIG 16, care erau cu reacţie, dar subsonice. S-au adus şi avioane cu elice – de exemplu YAK-uri care erau din timpul războiului. Nu erau toate noi.
În acei ani, în armată erau consilieri ruși, inclusiv pe linie tehnică. Fiecare comandament de unitate avea consilier rus. Mai exista şi un consilier pe linie tehnică care indica ce tip de armament și tehnică de luptă să luăm din URSS.
După ce s-a înființat Tratatul de la Varșovia s-a trecut la unificarea calibrelor, a muniţiei, a medodelor de instrucţie. S-a trecut la fabricarea tehnicii după licență sovietică. Întâi cehii au primit licenţă şi dreptul de a produce [tehnică de luptă]. Apoi polonezii. Tancuri T34 fabricate în Cehoslovacia am avut și noi în dotare… Mai ieftine, dar nu atât de fiabile ca cele ruseşti. Apoi, din 1951, au început să se traducă masiv regulamentele ruseşti: regulamentele generale, regulamentele de luptă …,,Regulamentul serviciului interior”, ,,Regulamentul serviciului de gardă şi garnizoană”.
În ’66 produceam muniţie de infanterie, armament de infanterie, muniţia de artilerie, pentru aviaţie, dar nu în cantităţi mari şi nu diversificată. Restul se importa. De exemplu, din URSS se importau până şi ţăruşii cu care ancorezi cortul. Sigur, când îţi dădea cortul, primeai şi lemnele ălea. Deci se importau [și acele lemne].
În aprilie 1968, pentru prima oară s-a discutat problema industriei militare într-o Plenară a Comitetului Central al Partidului Comunist Român. S-a hotărât dezvoltarea industriei de apărare. Am stabilit finanţele, partea de buget. Un exemplu: s-a spus că trebuie să producem tot armamentul de infanterie. A trebuit să facem deci calculul, o listă a celor care produc acest armament. Uzina de la Cugirul producea 60.000 de pistoale mitralieră „Kalașnikov” pe an, toate puştile mitralieră, mitralierele pentru infanterie. La un moment dat, când cererea la export a fost mare, am creeat Uzina Sadul II, unde se produceau 60.000 de pistoale mitralieră pe an. Deci, în total, produceam 120.000 de pistoale mitralieră pe an. Pe urmă am hotărât ca o parte din materialele de artilerie să fie modernizat. Pentru tractatrea pieselor de artilerie am produs tractoare șenilate cu motor de 500 cp.
După 1968, s-a pus problema unui Institut de cercetare și proiectare [a tehnicii miliatare]. Aşa a apărut Institutul 101 de pe Șoseaua Olteniţei care era pentru armamentul de infanterie şi materialul de artilerie. Apoi, a fost înființat lângă Turbo Mecanica Institutul 222 pentru aviaţie.
La Institutul 101 a fost proiectat transportorul blindat pentru infanterie. Acest transportor trebuia să protejează echipajul şi servanţii împotriva focului de imfanterie. El a fost produs la Fabrica de la Moreni „ Hidromecanica”.
Capacitatea era de 800 de exemplare pe an. Armata Română nu putea să le ia pe toate. Le exportam în URSS și în RDG. Sovieticii nu vroiau motoare pe motorină, ei vroiau motoare pe benzină. Așa că ne dădeau motoarele lor. Noi nu produceam mașini blindate pentru infanterie. Așa că, în martie1982, m-am dus la cehi. Am luat cu mine şi doi specialişti, doi colonei ingineri. Unul a fost colonelul inginer Vasile Parizescu – acum este general. Le-am spus: ,,Vă uitaţi în fabrică la tot. Cereţi toate detaliile! Trebuie să producem și noi maşină blindată pentru infanterie.” Cehii ne-au arătat cum o produc în câteva uzine, am fost și la fabrica unde se făcea montajul general. De asemenea, am fost la un centru de instrucţie a conductorilor şi a operatorilor pentru că transportorul avea un tun calibru 73 mm pentru lovituri antitanc şi proiectile explozive. La sfârșit le-am cerul cehilor: „Dă-mi şi mie unul sau două, le cumpărăm, le plătesc.” ,,Cereţi la sovietici, dacă aprobă ei …” Nu am făcut nimic. Așa că ne-am chinuit noi și, în final, am făcut și transportoarele. La Mârşa am făcut cutia blindată, motoarele le-am fabricat la Braşov, celelalte componente le-am adus de la alte uzine. La început, transportoarele pentru infanterie au fost ansamblate la Uzina 23 august București, apoi la Mârşa.
La un moment dat, ruşii au venit cu propunerea să producem în cooperare tancul T72. Ministrul apărării, generalul Coman, s-a dus și i-a raportat lui Ceaușescu că noi producem tancul T77. Tancul nostru avea un motor mai bun decât tancul sovietic. Ei aveau un motor de 500 cp pe care îl supraalimentau şi îl aduceau la 560 cp. Noi aveam motor de 800 cp pe care îl luam din RFG. Motorul nostru era mai bun. Asta din domeniul blindatelor…. Acum despre artileria antitanc şi antiaeriană. La un moment dat, tunul antitanc a fost dat la o parte şi au apărut rachetele antitanc. De la sovietici am importat rachete antitanc dirijate prin fir. Avantajul: operatorul ochea şi dirija racheta prin fir. Nu puteau fi bruiate. Tipul ăsta de rachete le-am produs şi noi la Mârşa.
S-a pus și problema rachetelor tactice şi operative. Sovieticii ne-au dat un tip de rachetă. Am hotărît să fabricăm propria nostră rachetă, care să bată până la 150 km. La șapte kilometri de Ploieşti exista o bază unde se reparau rachetele antiaeriene. Deci, aveau o anumită pregătire în domeniul rachetelor. Am adus utilaje și am reușit să punem fabrica pe picioare. Combustibilul acestor rachete l-am făcut la Făgăraş. Am avut nevoie de o anumită substanță activă. Sovieticii nu ne-au dat şi am luat de la chinezi.
În domeniul aviaţiei am importat avioane de luptă de la sovietici. Pentru faza I de învăţământ am avut IAR 823. Pentru faza a II-a de pregătire aveam avioane cu motor subsonic, de producţie cehoslovacă – L21 şi L31. De abia după aceea se făcea la Bacău pregătire pe MIG- uri. La un moment dat, Ceauşescu a discutat cu Tito şi au stabilit ca țările noastre să construiască un avion de luptă. Nu a fost ideea noastră. Acest proiect ne-a fost pus în brațe. Așa că împreună cu sârbii noi am proiectat și produs la Craiova avionul IAR 93. Avionul avea două motoare Viper de 600 kg forţă fiecare şi o viteză subsonică de 900 km/h. Noi îi ziceam că e un avion de “vânătoare – bombardament”, dar nu avea performanţele unui avion de vânătoare. Avionul putea să poarte bombe până la 1500 de kg.
Tot în perioada respectivă, aveam în proiectare avionul IAR 99 Şoimul. Acest avion trebuia să înlocuiască avioanele L29 și L39 pe care le importam din Cehoslovacia. Datorită cheltuielilor mari noi nu ne-am propus să producem avioane de vânătoare performante. Nu l-am auzit nici pe Ceaușescu să discute un astfel de proiect”.
[Interviu realizat de OctavianSilivestru, 2002]
