Vineri, 22 februarie, se împlinesc 750 de ani de la prima atestare documentară a Cetăţii Devei, remaracabil monument istoric și de arhitectură laică, una dintre cele mai importante fortificaţii medivale din Transilvania.
Cetatea Devei este situată pe un con vulcanic format din andezite neogene, la altitudinea de 378 metri, în locul în care Mureşul formează un defileu între Munţii Apuseni şi Munţii Poiana Ruscă, pe Dealul Cetăţii din municipiul Deva.
De-a lungul existenţei sale, cetatea a avut rol de apărare împotriva tătarilor și a altor potențiali dușmani care urmăreau ocuparea regiunii, a fost refugiu pentru nobili în fața răscoalelor țărănești, reședință nobiliară, închisoare și garnizoană şi a asigurat protecția călătorilor și a comercianților care circulau în lungul Văii Mureșului.
Istoria Cetății Deva este însoțită de numeroase mituri şi legende, despre zâne, pitici, balauri și voinici, despre tunelurile subterane care ar duce spre Castelul Corvinilor din Hunedoara.
Poate cea mai interesantă legendă arată că un pietrar pe nume Kelemen încearcă să construiască Cetatea Devei împreună cu alţi 12 meşteri, însă absolut tot ce construia ziua se dărâma noaptea, asemănarea cu meşterul Manole fiind evidentă. Pentru a duce la capat proiectul, ei au stabilit să o jertfească pe prima soţie care le aduce mâncarea în ziua următoare, iar cenuşa ei sa fie amestecată cu tencuiala. Soţia lui Kelemen, numită tot Ana – ca în legenda lui Manole -, a fost sacrificată, iar construcţia s-a finalizat.
Dincolo de legende şi poveşti frumoase, conform unor cercetări arheologice recente, activitatea de pe Dealul Cetăţii începe în epoca neolitică, aici fiind descoperite terasele care atestă cultura Coţofeni, specifică triburilor de războinici şi crescătorilor de animale din epoca bronzului.
Prima atestare documentară a Cetăţii Devei (Castrum Deve) datează din anul 1269 şi este reprezentată de scrisoarea Ştefan al V-lea, „regele cel tânăr” (1270–1272), prin care acesta îl răsplătea pe unul dintre credincioşii săi pentru actele de vitejie.
În contextul în care, la sfârşitul secolului al XI-lea are loc organizarea Transilvaniei ca voievodat şi anexarea sa la Regatul Ungariei, fiind principat autonom sub suzeranitatea regilor maghiari, iar construirea cetăților, drept exclusiv regal, avansează spre est pe măsură ce se încearcă consolidarea cuceririi, construirea Cetății Deva aparține fazei inițiale, care îmbracă forme simple, destinate să adăpostească o garnizoană regală.
După toate probabilităţile, cetatea fusese întemeiată de regele Béla al IV-lea al Ungariei (1235–1270), tatăl lui Ştefan al V-lea, tocmai ca răspuns la distrugerile provocate de migratorii tătari în anul 1241, având scopul de a împiedica pe viitor alte atacuri asemănătoare, pentru a apăra culoarul Mureşului.
Conform unor cercetări recente, sub cetatea medievală existentă, se află elementele unei fortificaţii dacice, iar peste aceste rămăşiţe ale cetăţii dacice a fost construit un post militar roman, distrus la rândul său prin ridicarea cetăţii feudale, o succesiune de edificii susţinută de descoperirea unor obiecte de ceramică și cărămizi şi de existența unui turn de observaţie cu fortificaţie romană.
Din prima fază, ce datează din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, face parte prima incintă de pe varful înălţimii, împreună cu cele doua turnuri plasate la extremităţile de est şi de vest. Tot în această perioadă a fost ridicată o parte din corpul de clădiri de pe latura de sud, probabil primele trei încăperi.
În anul 1285, Cetatea Deva îşi confirmă rolul de apărare în timpul bătăliei dintre Regele Ladislau al 4-lea şi cumani, care au atacat Transilvania, iar după acest moment, fortificaţia devine o adevarată curte voievodală.
Din anul 1307, cetatea a fost reședință voievodală, iar în secolele XIV și XV district militar valah, având în jurisdicție patru districte românești.
În anul 1444, de domeniul cetăţii aparţineau şi minele de aur din Munţii Apuseni, alături de cele 56 de sate din împrejurimi, însă din cauza luptelor interne şi a pericolului iminent al invaziei otomane, după această perioadă, cetatea cunoaşte transformări importante.
A doua etapă de construcție este datată în epoca huniazilor, când s-au făcut mai puţine lucrări în cetate. Astfel, la mijlocul secolului al XV-lea se adaugă, în interior, corpul de clădiri din preajma turnului de vest și se amplifică palatul vechi prin plasarea la exterior a celor trei contraforturi cu burdufuri. Tot în această perioadă se începe construirea corpului de clădiri de pe aripa de nord.
Apoi, regele Vladislav I (1440–1444) dăruieşte cetatea lui Iancu de Hunedoara și aceasta rămâne în posesia Corvineştilor până la începutul secolului al XVI-lea.
Din anul 1453, Iancu de Hunedoara a transformat-o în castel nobiliar, Deva ajungând astfel printre cele mai puternice cetăți ale Transilvaniei.
Cetatea a fost asediată de otomani în anii 1550, 1552, şi 1557, ultima dată fiind ocupată de sultanul Soliman cel Mare, care a predat-o reginei Isabela a Ungariei și fiului său Ioan Sigismund.
Ulterior, cetatea a funcționat și ca închisoare, aici fiind întemnițați umanistul David Ferencz, fondatorul bisericii unitariene și Moise Secuiul, conducătorul nobilimii transilvănene ostile puterii imperiale – în celula în care aacesta a fost întemnițat, fiind amplasată, în anul 1948 o placă comemorativă.
În anul 1511, în perioada voievodului Transilvaniei Ioan Zápolya (1510–1526), Cetatea Devei cunoaşte ample lucrări de refacere, însă la scurtă vreme, urmează o nouă invazie a armatelor turceşti, oraşul este distrus, iar cetatea asediată.
La acest moment, cetatea devine fortificaţie de graniţă, în vremea generalului – mercenar Castaldo, care la instalarea sa aici, în anul 1551, a găsit-o în paragină și fără armament suficient.
Cea de-a treia fază de construcţie a cetăţii datează tocmai din vremea lui Castaldo, în timpul căruia s-a ridicat cea de-a doua curtină în sistem zwinger. Tot acum se amenajează poarta carosabilă de intrare în prima incintă. Lucrări mai puțin semnificative se execută în tot interiorul cetăţii.
În anul 1579, în cetatea Devei a fost întemniţat și a murit Francisc Dávid (1520 –1579), predicator protestant şi episcop întemeietor al Bisericii Reformate, ulterior şi al Bisericii Unitariene din Transilvania.
În anul 1581, Cristofor Báthory i-a încredinţat domeniul rudei sale, Francisc Geszthy, căpitan suprem al Devei până în 1594 şi comandantul general al armatei transilvănene între 1593 şi 1594.
În timpul regimului habsburgic, Cetatea Devei a reprezentat un puternic punct de sprijin pentru reprezentanţii acestuia, iar în anul 1606, Dieta Transilvaniei decide ca cetatea să intre în administrarea principilor transilvăneni.
Un inventar de la acel moment, arată destinaţia mai multor încăperi ale cetăţii: fântâna, pivniţa, magazia, odaia fetelor, bucătăria, magazia de arme, casa temnicerului, închisoarea, hambarele pentru hrană. Parterul cetăţii era destinat servitorilor şi paznicilor şi tot aici a fost aşezată şi bucătăria, iar pivniţa ocupă jumătate din suprafaţa subsolului, restul fiind destinat locurilor de supliciu, închisorii şi cuştilor cu fiare.
A patra fază de construcţie are loc în secolul al XVII-lea, sub principii Gabriel Bethlen, Rákóczi I şi Rákóczi al II-lea, când se ridică bastionul semicircular în colţul de sud-vest al incintei a doua, zidul dublu de pe aceeaşi latură și turnul de flancare a incintei. Se cunosc cel puțin două amenajări interioare, mai ales în zona de est a cetăţii. De asemenea, se amenajează drumul de acces ca şi pilonii de zidărie pe care e suspendat podul din faţa porţii curtinei a doua.
În anul 1687, cetatea este ocupată de trupele austriece pentru a doua oară, iar în urma tratatului de la Blaj, începând din toamna acelui an, în cetatea de la Deva s-a instalat o garnizoană a armatei imperiale.
În anul 1691 este emisă Diploma Leopoldină, aceasta certificând că domeniul fiscal din Deva a rămas în proprietatea statului, iar cetatea, ca o entitate separată, a trecut în administrația autorităților militare ale Transilvaniei.
Începând din 1713 începe cea de-a cincea extindere a cetăţii, una din cele mai importante în ceea ce privește transformarea vechilor elemente de apărare. S-au adăugat incinta a treia, porţile acesteia, precum şi trei platforme bastionare de pe latura de vest. În interior s-au ridicat clădiri noi pe latura de vest, iar turnurile au fost transformate în platforme pentru artilerie. S-au înlocuit bolţile de la parterul vechilor clădiri cu bolţi masive, semicirculare, de carămidă și s-a acoperit și întărit exteriorul vechilor construcţii mai expuse.
Concomitent cu lucrările de extindere a fost elaborat şi un plan de construire care viza pantele dealului cetăţii. Acest plan, rămas în faza de proiect, prevedea ridicarea unei fortificaţii în sistem Vauban.
A urmat, în anul 1782, o răscoală în urma căreia cetatea a fost ocupată vremelnic de țăranii din Dobra, iar în anul 1786 fortificaţia este asediată de țăranii răsculați conduși de Horea, Cloșca și Crișan.
Au urmat ani de părăsire a cetăţii, iar în anul 1800, la propunerea contelui Mitrowsky, comandantul militar al Transilvaniei, cetatea, care nu mai corespundea cerinţelor militare moderne, şi-a pierdut scopul militar. Ca urmare, tâmplăria cetăţii – porţile, uşile, tocurile ferestrelor – au fost demontate și scoase la licitaţie.
În anul 1817, împăratul Francisc I, trecând prin Deva, a hotărât să restaureze cetatea, astfel, până în 1830 cetatea a fost reparată, iar renovarea este consemnată de o placă inscripţionată plasată deasupra uneia dintre porţi (1829). În anul 1848 aceasta devine sediul trupelor imperiale, iar în 12 august 1849 aici are loc o puternică explozie la depozitul de muniție, cetatea fiind devastată.
Sfârşitul vieţii în cetate este pus pe seama unei alte legende: se spune că un membru al garnizoanei austriece care se ocupa de administrarea depozitului de muniţii avea o soție frumoasă, dar dornică de aventuri. Cuprins de gelozie, caporalul aruncă în aer depozitul de muniții, punând capăt vieții soției și a amantului său. Cetatea, transformată de puternica explozie într-o o făclie care lumina în noapte Valea Mureșului și orașul Deva, a fost distrusă în mare parte, încheindu-se astfel o istorie glorioasă de peste șase secole, arată legenda.
În anul 1896, cetatea este cumpărată de Societatea de Istorie, Arheologie şi Ştiinţele Naturii din Comitatul Hunedoara, s-au amenajat aleile de acces spre cetate, şi s-a împădurit Dealul Cetăţii.
Penultima renovare de proporţii a avut loc în anii 1950, cu ocazia căreia s-au conservat ruinele şi s-a facilitat accesul la cetate.
Chiar și în vremuri moderne, tunelurile secrete ale fortăreței și temnițele întunecate, vor continua să captiveze orice călător se va încumeta să le străbată. De sus, din vârful cetății, o priveliște încântătoare se întinde de-a lungul Văii Mureșului, lăsând ochiul să străbată până în zare, printre satele răsfirate de-a lungul văii și munții semeți ce înconjoară împrejurimile și orașul.
Cetatea Devei prezintă trei incinte de forme diferite, ocupând vârful şi o parte din latura de nord a dealului.
Prima incintă, de formă ovoidală, lungă de 90 m şi lată între 18 şi 35 m cuprinde vârful înălţimii și se adaptează la configuraţia terenului. În interiorul incintei, plasate direct pe stânca nativa nivelată cu dalta, s-au acumulat în mai bine de șase secole o mulţime de construcţii, ocupând toate laturile.
Incinta a doua are un traseu ovoidal neregulat, determinat de forma primei incinte şi de configuraţia terenului. Distanţa faţa de prima incintă variază între 2 m şi 20 m.
Incinta a treia este construită în prima jumătate a secolului al XVIII-lea și are o suprafaţa apreciabilă. Aceasta era destinată să protejeze în special drumul de acces spre incintele principale de pe vârful stâncii.
Latura sudică a incintei interioare cuprinde palatul cu un etaj destinat prin concepție să servească drept locuiță stăpânului cetăţii. La capătul vestic al palatului se află cisterna.
O altă clădire supraetajată era aliniată laturii nordice a incintei interioare, iar fațada ei vestică îngloba şi poarta interioară. Un șir de cazemate legau între ele pe aripa vestică cele două aripi etajate.
Din clădirile capătului estic s-au păstrat doar magazia de pulbere și câteva ziduri aflate în ruină.
Incinta intermediară, care înconjura nucleul cetăţii era aparată pe latura sudică de aşa numitul „Bastion Bethlen”, un turn semicilindric. Pe latura estică incinta intermediară prezintă o platformă de tir cu suprafaţa generoasă.
Zidul de incintă situat pe latura vestică este dublat de un zwinger. Poarta incintei intermediare, poarta exterioară, se află pe latura nord-vestică, vizavi de poarta interioară. Incinta exterioară era aparătă de poarta inferioară, numită în secolul al XVII-lea Poarta Császár (Poarta Imperială), care se găsea pe latura vestică a cetăţii, respectiv de poarta mijlocie, care poate fi admirată și în prezent.
Turnul semicilindric de pe latura sudică a incintei intermediare, numit în prezent “Bastionul Bethlen”, este menționat într-un inventar din 1640 sub denumirea de “Bastionul Dobó/Dobai”, probabil ca o referire la perioada sa de construcţie din timpul căpitanului Dominic Dobó (1553–1556).
Accesul către cetate se face foarte ușor, pornind din parcul orașului Deva și urcând cele 113 trepte la capătul cărora se află două alei pline de mister, iar începând din luna iunie 2015, la cetate se poate urca și cu telecabina – aceasta fiind singurul ascensor înclinat din România, iar din punct de vedere al lungimii traseului (278 metri) și a diferenței de nivel (158 metri) este primul din Europa.
Fotografii din arhiva personală, ianuarie 2018
