Consacrat pe marile ecrane în epoca de aur a Hollywoodului, în anii 1930 -1940, sărutul, gestul mult dorit de orice îndrăgostit, şi-a întins aripile în întreaga lume. Totuşi, unele populaţii nu îşi exprimă în acest fel afecţiunea sau iubirea, eschimosii, de exemplu, sărutându-se prin frecarea nasului, iar în unele ţări este interzis în spaţiile publice sau în filme.
Cea mai timpurie referinţă la sărutul între îndrăgostiţi a fost identificată de cercetători în textele sacre ale hinduismului, Vedele, fiind descris şi în poemul epic hindus Mahabharata; a fost menţionat în poezia sumeriană şi egipteană, a exprimat egalitatea de rang pentru grecii antici şi a fost răspândit de romani în Europa şi părţi din nodrul Africii. Un vechi exemplu de sărut pasional se regăseşte într-o frescă provenind de la Pompeii, din secolul I d.Hr., descriindu-i pe Polifem şi Galatea îmbrăţişaţi. O altă temă mitologică avea să fie reluată, peste veacuri, de artistul italian Paggi Giovanni Battista, în secolul al XVII-lea, în lucrările cu tema ‘Venus şi Cupidon sărutându-se’. La început de secol XVIII, odată cu stilul rococo, erotismul devine un subiect frecvent.
Aplecat asupra temelor romantice, populare în rândurile aristocraţilor vremii, Jean-Honore Fragonard, pictor al marilor sărbători galante, bogate în decoruri cu flori şi dantele, suprinde o cutezanţă ludică în ‘Sărutul furat’.
Optând pentru o temă mitologică, armonios asociată cu picturile sale senzuale, François Boucher îl descrie, în ‘Hercules and Omphale’, pe eroul grec într-un episod amoros cu Omphale, regina Lydiei. Franceso Hayez, portretist italian iubitor al temelor istorice şi alegorice, surprinde în a sa lucrare ‘Sărutul’, de la finele secolului al XIX-lea, un cuplu într-un moment de pasiune, furişat într-un colţ ferit de priviri indiscrete. Tabloul a inspirat mai mulţi artişti, iar în anii 1920, imaginea a fost folosită pentru ambalajele unor renumite bomboane italiene.
Şi pictorul francez Auguste Toulmouche, faimos pentru portretele elegantelor parizience, descrie în ‘Sărutul’ doi îndrăgostiţi în costume de bal, furişaţi într-o încăpere goală, pentru a se săruta peste o masă. Într-o revărsare de eleganţă şi rafinament, veneţianul Antonio Canova, preţuit reprezentant al neoclasicismului, captează o specială emoţie în ‘Psyche înviată de sărutul lui Amor’.
Un sărut pe obraz surprinde artistul scoţian William Dyce în lucrarea sa de final de secol XIX, ‘Francesca da Rimini’, inspirată de tragica iubire descrisă de Dante în al său ‘Infern’. Sculptorul francez Auguste Rodin a realizat trei versiuni având ca temă iubirea interzisă dintre Paolo Malatesta şi Francesca da Rimini. ‘Sărutul’ său a devenit o reprezentare simbolică a pasiunii, o încleştare a două trupuri ce se contopesc parcă pentru totdeauna.
Pictorul englez Ford Madox Brown alege tema shakespeariană a marilor îndrăgostiţi Romeo şi Julieta, scena balconului inspirându-l şi pe conaţionalul său Frank Dicksee, care alege o paletă în tonuri calde. Dante Gabriel Rossetti descrie o duioasă apropiere între ai săi ‘Îndrăgostiţi’, în timp ce artistul francez Jean-Léon Gérôme exploatează povestea lui Pygmalion şi a Galateei, din ‘Metamorfozele’ lui Ovidiu, preluată în dramaturgie de George Bernard Shaw, într-o fantezie a iubirii veşnic fericite şi o alegorie a creaţiei artistice.
În stilul influenţat de curentul Art Nouveau, pictorul austriac Gustav Klimt, lider al avangardei vieneze, descrie în tabloul său „Sărutul” doi îndrăgostiţi pierduţi într-o îmbrăţişare dincolo de timp şi spaţiu, într-un halou auriu, o iubire care transcende graniţele realităţii. ‘Îndrăgostiţii’ pictaţi de René Magritte se sărută având capetele înveşmântate, buzele lor nu se ating, nu se pot vedea, nu se pot simţi, sugerând, poate, universalitatea iubirii. Cuplul sărutându-se picat de Edvard Munch face parte dintr-o serie intitulată ‘Fresca vieţii’, despre ciclul vieţii, morţii şi iubirii, făcând referire la bărbat şi femeie în sens universal şi la experienţa umană a marilor forţe ale naturii. În ‘Sărutul’, cei doi iubiţi sunt strânşi într-o îmbrăţişare tandră, trupurile lor formând o singură entitate unduind, iar figurile contopindu-se una în cealaltă, până la estomparea trăsăturilor individuale. ‘Siluetele pe plajă’ ale lui Pablo Picasso ies din dunele de nisip într-o înlănţuire pasională.
Într-o lectură metafizică a mitului homeric, pictorul suprarealist italian Giorgio de Chirico descrie în ‘Hector şi Andromaca’ două enigmatice siluete, ca nişte manechine, eliberate de strânsoarea limitărilor umane. Îndrăgostiţii surprinşi de Marc Chagall plutesc sub influenţa fanteziei şi a melancoliei, conturaţi într-o paletă strălucitoare, care însufleşteşte volumele, sugerând mişcarea, ritmul, planurile, într-un balet al iubirii. În ‘Aniversarea’, pictorul, care visează cu ochii deschişi, aduce o revărsare de bucurie, într-un spaţiu în care nimic nu se mai supune legilor gravităţii, aşa cum iubirea nu se lasă îmblânzită de nicio constrângere. În 
„Sărutul”, considerată prima sculptură modernă a secolului al XX-lea, Constantin Brâncuşi ciopleşte în piatră doi îndrăgosiţi îmbrăţişaţi, o chintesenţă a iubirii, care să pomenească, aşa cum spunea artistul, „nu despre o singură pereche, ci despre toate perechile de oameni ce s-au iubit şi s-au perindat pe pământ”.
(Autor: Cristina Zaharia)
