Eva a fost făcută de Dumnezeu din coasta lui Adam ca „un ajutor potrivit pentru el”, după crearea copacilor şi animalelor. Aşa ni se spune în Capitolul 2 din Geneză. Povestea biblică a alimentat adesea mentalitatea că prima femeie şi urmaşele ei ar fi fost vulnerabile, fragile şi cu un rol secundar în această lume. Dar istoria omenirii o contrazice: a consemnat de prea multe ori existenţa unor femei puternice, pline de pesonalitate şi înzestrate cu o forţă mentală deloc de neglijat. Acolo unde au călcat ele natura a prins viaţă, iarba s-a înviorat, devenind mai suculentă şi mai frumoasă… Cu ajutorul Arhivei de istorie orală, vă vom oferi în aceste zile de început de martie câteva întâmplări semnificative din viaţa unor femei puternice, povestite chiar de ele cu ani în urmă.
Este adevărat că oamenii nu prea au auzit de Otilia Valeria Coman, nici măcar de Otilia Valeria Rusan. Dar numele atât de poetic Ana Blandiana este cunoscut chiar şi de copii, de copiii mai multor generaţii. Versurile sale atestă o minunată sensibilitate poetică. Dar alături de aceasta se află forţa morală a unei femei care a putut să facă faţă opresiunilor regimului totalitar, simţite încă din adolescenţă: tatăl său, preotul Gheorghe Coman din Oradea, acuzat ca „duşman al poporului”, a fost încarcerat în vremea lui Gheorghiu Dej. Din acest motiv, Ana Blandiana nu a mai putut publica poezii până în anii ’60 ai „deschiderii” politice şi culturale.
După 15 ani, Ana Blandiana a devenit ea însăşi „duşman al poporului”, când a început să înfăţişeze în scrierile sale imaginea societăṭii româneṣti tensionată de criza economică ṣi iritată de cultul personalităṭii familiei Ceauṣescu. Pe tot parcursul lui 1985 nu a mai putut publica nimic. Apoi, volumul său de versuri pentru copii Întâmplări de pe strada mea – apărut trei ani mai târziu – l-a făcut celebru pe motanul Arpagic, parodia imaginii lui Nicolae Ceauṣescu. O carte de copii a devenit un pamflet politic pe care adulṭii l-au citit cu nesaṭ. Volumul i-a adus autoarei sale o nouă interdicṭie de publicare ṣi, mai mult, o strictă supraveghere la domiciliu.
„Am trecut prin diversele stadii, am scris ca Bolintineanu, am scris ca Alecsandri, am scris ca Grigore Alexandrescu. […] Şi am dus-o aṣa până când am ajuns la mine însămi, ca să mă exprim aṣa. […] Deci, am debutat în ’59, în Tribuna, cu două poezii… pe care le-am trimis semnate <Ana Blandiana>, nu numai pentru că tata era la închisoare – ṣi nu-mi dau seama în ce măsură eram conṣtientă că nu se punea problema să apară cu numele meu – dar vorba e că, oricum, ne făcusem în clasă niṣte pseudonime cât mai grozave. Şi cum mie îmi plăcea foarte tare numele satului mamei, am pus <Ana> ca să rimeze ṣi am făcut acest nume sonor ṣi am trimis la Tribuna, mai mulṭi [elevi]. Ale mele au apărut. […] Fac parte dintre copiii pe care nimeni nu i-a întrebat vreodată: <Ce vrei să te faci?>, toată lumea ṣtia dinainte că eu sunt poetă, că scriu versuri. Adică era ceva ce parcă nu eu hotărâsem, hotărâseră alṭii sau Dumnezeu. […]
Primul volum mi-a apărut în timpul facultăṭii… […] Problemele au reapărut în ’85 abia, ’84-’85, când în ultimul număr, deci din decembrie ’84, în revista Amfiteatru, am publicat patru poezii care au produs un <cutremur>, ca să spun aṣa. A ieṣit un mare scandal, s-a făcut o ṣedinṭă la CC [Comitetul Central] în care [se făcea] analiza presei, a lipsei de vigilenṭă. Au fost pedepsiṭi cei din redacṭie care nu prea aveau vină, de fapt… Pentru că eu, când le-am dat [poeziile]… adică, mi le-au cerut, eu am spus: <Nu cred că am poezii publicabile>, această noṭiune care astăzi pare absurdă era foarte curentă, ṣtiai cam dinainte, din ce ai scris, ce se poate publica ṣi ce nu. Şi ei au zis: <Dă-ne tu, acolo, că vedem noi dacă-s publicabile sau nu!> Şi eu am dat un teanc de poezii care nu au apărut imediat ṣi care au rămas acolo. Şi, imediat, în cadrul scandalului, toṭi se fereau, adică toṭi spuneau că n-au avut nicio legătură cu ele – după revoluṭie toṭi spuneau că a fost meritul lor că le-au publicat!.. Dar de fapt concluzia mea este că a fost pur ṣi simplu o întâmplare, în buimăceala sărbătorilor în care studenṭii plecau în vacanţe ṣi redactorii de la Viaṭa Studenṭească, de la Amfiteatru, care erau revistele studenṭeṣti, luptau ca să plece în taberele studenṭeṣti ṣi să-ṣi petreacă [sărbătorile]…
Una dintre poezii era o satiră la adresa lui Ceauṣescu…
Da, erau patru poezii, dintre care cele mai… Nu a lui Ceauṣescu personal [atunci], asta a fost următoarea interdicṭie, cu [motanul] Arpagic. Cele patru poezii au fost… cea mai celebră dintre ele a fost cea care se termina cu versurile: <Eu cred că suntem un popor vegetal. Cine a văzut vreodată un copac revoltându-se?> ṣi care a fost considerată un îndemn la răscoală. Şi o altă poezie care de fapt nu era chiar poezie, era pur ṣi simplu o înṣiruire de noṭiuni care la un loc creau o imagine a societăṭii româneṣti ṣi care, tot după ’89 am aflat, a apărut imediat în The Independent, marele ziar englez, cu o caricatură a lui Ceauṣescu ṣi tot restul paginii cu explicarea cuvintelor care o formau, adică de ce sunt subversive pentru români aceste noṭiuni… […]
Niciodată nu mi s-a spus măcar că sunt interzisă!… Deci, dacă n-aṣ fi avut rubrică în România Literară, să se vadă că a încetat ṣi că nu mai apare ṣi toată lumea a dedus [că mi se interzice publicarea]… Mă rog, cel puṭin poeziile apărute în Amfiteatru au fost multiplicate, scrise de mână în mii ṣi mii de exemplare… […]
În Bucureṣti, închisă în casă, nu mai aveam voie să public din august ‘88 când izbucnise scandalul cu Arpagic ṣi asta a atras după sine tot felul de întâmplări mai grave decât la alte interdicṭii. În sensul că a apărut o maṣină în faṭa casei, pe urmă n-am avut corespondenṭă, pe urmă telefonul suna numai când voia el, ṣi atunci se auzea – aia mă terorizase cel mai tare! – deci telefonul nu putea fi folosit. În schimb, din când în când suna ṣi se auzea vocea cuiva care părea… copil, dar copil extrem de mic, ca ṣi când ar fi vorbit un copil din pernă ṣi în acelaṣi timp părea o persoană oligofrenă. Iar această voce spunea: <De ce vrei s-o superi pe tanti Elena? Ce ai cu ea?> Şi eu, mă rog, eu la început am zis: <Nu ṣtiu cine e tanti Elena>, după aceea, cum tot revenea, închideam imediat. Problema era… asta era cel mai înspăimântător, dincolo de sentimentul ăsta că suntem în plină nebunie, este că reîncepea să sune înainte ca să fi avut timp să reformeze numărul, înṭelegeṭi?! […]
E adevărat că existau ṣi aspecte pozitive, în sensul că, neexistând corespondenṭă, nemaivenind nimeni la noi, că se vedea maṣina din faṭa casei ṣi care nu ne împiedica să ieṣim, deci nu intervenea în viaṭa noastră, doar îi înspăimânta pe toṭi cei din jur ṣi pe noi, bineînṭeles. Pentru că toată lumea zicea: <Cu siguranṭă înregistrează ce vorbiṭi în casă…> ṣi atunci nu mai îndrăzneam să spunem nici: <Vrei puṭină cafea?>. Adică totul ni se părea indecent, adică faptul că putea să se audă tot ce se întâmpla în casă, vorbeam numai în ṣoaptă, mă rog. Deci, cam asta era atmosfera. […]
În general, să ṣtiṭi că frica n-a prea intrat în socoteli, adică eu n-aveam chiar nimic de ascuns, adică până la urmă problema mea era că nu ascunsesem nimic, că spusesem [ce credeam]… Deci, faptul că ne urmăreau, faptul că… nici o clipă n-am avut sentimentul că vor îndrăzni să mă aresteze sau să păṭesc ceva, pentru că mă apăra faptul că eram cunscută ṣi în străinătate ṣi, poate mai puṭin decât asta, faptul că efectiv exista o mare adeziune a cititorilor, […] mă rog, ceea ce se întâmpă ṣi azi, dar atuncea era extraordinară! Adică, de exemplu, faptul că găseam flori pe scări deṣi maṣina era în faṭa casei, asta dovedea că cineva risca ceva ca să intre! […] De altfel, după revoluṭie am aflat inclusiv lucruri pe care nu le bănuisem înainte, de genul că [oamenii] erau opriṭi la capătul străzii…”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2015]
