Eva a fost făcută de Dumnezeu din coasta lui Adam ca „un ajutor potrivit pentru el”, după crearea copacilor şi animalelor. Aşa ni se spune în Capitolul 2 din Geneză. Povestea biblică a alimentat adesea mentalitatea că prima femeie şi urmaşele ei ar fi fost vulnerabile, fragile şi cu un rol secundar în această lume. Dar istoria omenirii o contrazice: a consemnat de prea multe ori existenţa unor femei puternice, pline de pesonalitate şi înzestrate cu o forţă mentală deloc de neglijat. Acolo unde au călcat ele natura a prins viaţă, iarba s-a înviorat, devenind mai suculentă şi mai frumoasă… Cu ajutorul Arhivei de istorie orală, vă vom oferi în aceste zile de început de martie câteva întâmplări semnificative din viaţa unor femei puternice, povestite chiar de ele cu ani în urmă.
Decorator şi scenograf, Herta Schwamen era adeptă a marxismului din anii ’30, de când îşi făcuse studiile la Viena. Întoarsă în ţară, a fost salvată de închisoare pentru activitate comunistă de avocatul Lucreţiu Pătrăşcanu care i-a devenit apoi soţ, în 1939. Botezată în rit ortodox de părintele Gala Galaction, doamna Pătrăşcanu şi-a luat numele Elena. Frumoasă, cultivată, înzestrată cu simṭ artistic, mai tânără cu peste 10 ani decât soṭul ei, Elena Pătrăṣcanu era o apariṭie deosebită printre „tovarăṣele” din jurul lor. Până când a fost arestată, la 28 aprilie 1948 şi acuzată de „complicitate la distrugerea PCR şi a ţării”, în acelaṣi timp ṣi în legătură cu arestarea soţului ei, devenit indezirabil. A fost condamnată la 14 ani de muncă silnică ṣi confiscarea bunurilor, dar la aproape doi ani după executarea lui Lucreṭiu Pătrăṣcanu, în martie 1956, a fost graṭiată.
Până la arestarea sa, Elena Pătrăşcanu reuşise să facă un lucru extraordinar în domeniul său de activitate: înfiinţase Teatrul de păpuşi Ţăndărică. Organizarea acestuia a fost o luptă dusă cu o mare tenacitate, în acele vremuri tulburi. Într-un interviu realizat în 1982 de Eleonora Cofas, muzeograf la Muzeul de Istorie a Bucureştiului, Elena Pătrăşcanu Veakis a povestit în detaliu felul în care a început, în 1945, istoria unui teatru care există şi astăzi.
„Dincolo de activitatea politică, am continuat activitate mea profesională atât în cadrul Teatrului Naţional a cărui angajată am fost, cât şi printr-o colaborare strânsă, aproape la mai toate spectacolele, la teatrul nostru, ale teatrului înfiinţat atunci de actriţa Dina Cocea. Pe lângă activitatea în cadrul teatrelor pentru adulţi sau teatrelor cu actori, eu ţineam foarte mult să realizez un vis al meu, acela de a mă ocupa de un teatru pentru copii, unde să se pună problemele educative într-un mod nou, într-un mod revoluţionar, exprimat printr-un teatru de păpuşi care a constituit o veche pasiunea de-a mea, încă din tinereţe.
Aş putea spune că încă de pe băncile şcolii din Cernăuţi [ṣtiam că] exista un teatru de marionete condus de Teodor Năstase, sub egida lui Victor Ion Popa, pe vremea aceea directorul general al teatrului din Cernăuţi, un teatru de marionete care pe mine m-a fascinat. Mai târziu, studentă la Viena fiind şi activând din punct de vedere politic în cadrul Internaţionalei Docherilor şi a Marinarilor, munca mea de partid se desfăşura în port, în portul Viena, pe malul Dunării. […] Drumul meu de la portul din Viena până la Casa Sindicatelor, unde era şi tipografia, ducea prin faimosul Luna Park, cu numele de Prater. […] Acolo un ventriloc îşi dădea reprezentaţiile cu o păpuşă pe nume Maxie care mi se adresa mai ales mie, de câte ori mă opream acolo. […]
Mi-am propus, deci, să încerc înfiinţarea unui teatru de păpuşi care să se adreseze de data aceasta copiilor. Nu este prima încercare, întrucât încă prin anii ’38, activând în cadrul unui grup de artişti şi de arhitecţi tot cu scopuri politice, am încercat că creăm un teatru de păpuşi cu substrat politic, în care anumite critici la adresa regimului, a guvernului şi a atmosferei de război, care era deja în aer, să fie exprimată prin gura păpuşilor care, credeam noi, vor scăpa mai uşor de cenzură decât un spectacol creat de oameni mari. […] Totuşi, încercarea noastră de-atuncea nu a reuşit, mai ales din motive financiare. […]
Deci, în primăvara lui 1945 ne-am pus pe treabă şi spre toamnă, sub numele de <Ţăndărică> [am înfiinţat teatrul]… Ideea mi-a venit în urma faptului că noi, la început, am lucrat cu marionete; marionetele fiind constituite din lemn, ideea de Ţăndărică mi s-a părut apropiată de ideea acestei marionete. Deci, sub numele de <Ţăndărică>, am început să dăm primele spectacole. La început, ele au avut loc în Casa Şcoalelor de pe strada Uranus, într-o încăpere destul de modestă. Dar foarte curând ne-am mutat într-o caravană cinematografică staţionată pe vremea aceea pe un loc viran de pe Bulevardul Magheru unde se află azi construcţia magazinului Unic, locul unde s-a mutat magazinul Unic. Această caravană cinematografică am transformat-o într-un teatru de păpuşi şi timp de doi ani am funcţionat acolo, fie pe vreme bună, fie pe vreme rea. Ea nu era foarte etanşă, deci dacă ningea sau ploua… s-a întâmplat să plouă în sală. Dar fervoarea noastră, entuziasmul colaboratorilor noştri şi mulţimea de copii care ne-au vizitat ne-a dat mult curaj. Pot să spun că la premierele acestor spectacole venea aproape în mod regulat Petru Groza, mare amator de teatru de păpuşi. Aş spune că şi soţul meu se lăsa destul de mult antrenat în entuziasmul copilăresc al acestor spectacole.
Spectacolele de până la arestarea mea, adică până în 1948 au fost circa ṣase-ṣapte la număr. […] Am avut şi o activitate politică: în timpul alegerilor [din 1946] am creat un teatru de păpuşi ambulant cu care am făcut propagandă electorală cu păpuşi, cu un caracter caricatural şi satiric.
În 1947 am reuşit să construiesc o sală specială pentru acest teatru, în cadrul aşa-zisului <Bloc Gioconda>, o clădire construită pe fundamentul fostului Senat. […] Ţin să consemnez că am avut colaboratori care ne fac şi astăzi cinste, printre ei se numărau: Costache Antoniu, artist al poporului, Clody Berthola, Eugenia Popovici, artiste emerite, compozitorul Marius Constant, astăzi una din marile somităţi ale lumii muzicale pariziene, ca şi Edgar Cosma. Toţi aceşti colaboratori lucrau benevol, ca şi noi de altfel. […] După arestarea mea în 1948, conducerea acestui teatru a fost preluată de Margareta Niculescu. […]
Pasiunea pentru teatrul de păpuşi nu m-a părăsit nici la închisoare. Acolo, la începutul anchetei noastre, aş zice cam primul an, am primit hârtie şi creion şi aveam dreptul să scriu, lucru care după primul an a încetat şi ṣapte ani de zile nu am mai avut dreptul la nici un fel de mijloc de a nota sau de a scrie ceva. În acest răstimp, deci, am scris vreo opt piese de teatru, dintre care cinci pentru păpuşi şi un poem pentru copii în versuri, care se numea Povestea codrului şi care a fost singurul poem după eliberarea mea pe care am reuşit să îl reconstitui, fiind în versuri. […] Timp de 20 de ani, adică de la arestarea noastră şi până la reabilitare, tot ceea ce s-a publicat în legătură cu naşterea teatrului de păpuşi nega existenţa teatrului de păpuşi între 1945-1949. Abia după reabilitare, eu scriind nişte scrisori ziarului România Literară, revistei Teatru, pentru că deţin şi astăzi programe, cronici, fotografii din epoca aceea, care au fost publicate în ziarele respective, am putut demonstra adevărul şi în continuare se menţionează existenţa acestui teatru.”
