Eva a fost făcută de Domnul Dumnezeu din coasta lui Adam ca „un ajutor potrivit pentru el”, după crearea copacilor şi animalelor. Aşa ni se spune în Capitolul 2 din Geneză. Povestea biblică a alimentat adesea mentalitatea că prima femeie şi urmaşele ei ar fi fost vulnerabile, fragile şi cu un rol secundar în această lume. Dar istoria omenirii o contrazice: a consemnat de prea multe ori existenţa unor femei puternice, pline de pesonalitate şi înzestrate cu o forţă mentală deloc de neglijat. Acolo unde au călcat ele natura a prins viaţă, iarba s-a înviorat, devenind mai suculentă şi mai frumoasă…
Cu ajutorul Arhivei de istorie orală, vă vom oferi în aceste zile de început de martie câteva întâmplări semnificative din viaţa unor femei puternice, povestite chiar de ele cu ani în urmă.
„Intelectualii sunt primejdioşi şi dacă nu sunt primejdioşi nu sunt intelectuali” a spus într-un interviu criticul literar şi jurnalistul Monica Lovinescu. Pentru regimul comunist care i-a ucis mama în închisoare şi care avea să încerce şi suprimarea ei, Monica Lovinescu a fost primejdioasă. Pentru ascultătorii săi a fost un balsam. Mintea ei ascuţită şi cultivată, vocea ei inconfundabilă din emisiunile postului Radio Europa Liberă au exercitat o putere extraordinară asupra românilor în anii ’60-’80.
Fiica lui Eugen Lovinescu şi a Ecaterinei Bălăcioiu promitea să aibă o carieră strălucită în ţară, după absolvirea Facultăţii de Litere din Bucureşti. Devenise asistenta lui Camil Petrescu la seminarul de Artă Dramatică, publica articole în prestigioase reviste de cultură. Numai că anii ’40 în România erau tulburi. În 1947 a reuşit să plece la Paris cu o bursă a statului francez şi apoi a cerut azil politic. A scris în presa franceză şi în cea românească din exil, iar în 1962 a început colaborarea cu Radio Europa Liberă unde a avut două emisiuni săptămânale – Actualitatea culturală românească şi Teze şi antiteze la Paris – şi unde a lucrat până în 1992. În 1977 doi agenţi palestinieni trimişi la ordinul lui Ceauşescu au încercat să o asasineze în curtea casei sale din Rue François Pinton. A fost dusă în comă la spital. Nu s-a temut şi nu s-a lăsat…
„Biroul parizian [al Europei Libere]… la început era cam mare expresia pentru ceea ce era. La începutul anilor ’60 am fost prima oară pe acolo şi-am văzut un foarte mic birou, cu un foarte mic studio – foarte, infim! – studio de înregistrare şi cu două birouri. […] Nu exista şef al grupului român. Dacă vreţi, Virgil Ierunca şi cu mine am fost poate şefi, pentru că pentru că aveam emisiunile cele mari şi colaboratorii îi aduceam noi. Deci, noi coordonam tot ce era… tot ce privea România la acest la acest birou de corespondenţă. Cazul românesc a fost unic, pentru că transmiteam hebdomadar o oră de emisiune, Teze şi antiteze la Paris – a mea – 40 de minute, aproximativ, emisiunea lui Virgil Ierunca, Povestea vorbei şi, de două ori 20 de minute, aproximativ bineînţeles, Actualitatea românească care privea cultura din ţară. Deci, era un… ocupam o zi întreagă studioul şi era… un număr de ore de emisiune pe care nici o altă naţie nu le avea. Ceilalţi reprezentanţi ai diferitelor secţiuni ai Radioului, unguri, polonezi, aveau o dată pe zi sau o dată la două zile o transmitere de corespondenţă din Paris prin telefon. […]
Aveam însă la noi şi la muncă un Revox acuma, la început era un alt magnetofon din ăsta şi făceam înregistrările eu însămi şi Virgil pe ale lui şi făceam montajul acasă şi, în fond, nu mergeam la emisiune, la studio, decât pentru ca să le punem în formă cu partea muzicală deja înregistrată, cronicile deja înregistrate, textul deja scris şi era mixajul cu speaker-ul şi cu elementele pe care le aveam. Deci, partea tehnică am făcut-o singură. […] Se făceau casete şi se trimiteau la München. Deja făcut, totul deja făcut. […] Toată discoteca, de pildă, o aveam acasă: înregistram tot ce era disc, înregistram de-acasă. Înregistram câteodată chiar mese rotunde acasă la noi. O masă rotundă… care a avut o oarecare importanţă, de pildă, cu Mircea Eliade, cu Ionel Vianu şi cu Petru Comarnescu sosit la Paris în anii liberalizării şi crezând că începe marea epocă de libertate. […] La un moment dat, spre sfârşitul lui 1967 când a fost visul acela mic de liberalizare, ştiţi, au fost şi scriitorii români din România care au venit să vorbească la emisiunea asta, Teze şi antiteze la Paris, foarte puţini, de altminterea, dar au fost!
Acuma, trebuie să vă spun că Teze şi antiteze la Paris nu era numai asupra literaturii române, era şi asupra a ceea ce se petrecea la Paris. Nu atât din punct de vedere franţuzesc, ca un magazin al săptămânii, ci în măsura în care Parisul – şi de asta americanii au sfârşit prin a accepta un lucru care părea absolut caraghios, de ce să facă Teze şi antiteze la Paris, când n-aveau Teze şi antiteze la New York, nu?! Însă aicea era un fel de răscruce unde se petrecea tot ce era avangardă, discuţie de idei mai interesantă. Sau realizarea unor români din străinătate, că era Lucian Pintilie, Mircea Eliade, că e Eugen Ionescu. Cu toţii au fost la acest microfon şi s-au făcut emisiuni cu ei şi despre ei. […] Ţineam foarte mult la mesele rotunde, pentru că în România se pierduse voit, se pierduse din pricina faptului că nu puteai să fii spontan, că nu puteai să ai păreri ale tale. Se pierduse obiceiul discuţiei, discuţiile erau toate dirijate. Deci, acordam meselor rotunde o importanţă cât mai mare… şi eu şi el, la Povestea vorbei, cât se putea, pentru ca să obişnuim oamenii cu discuţia. De aici a ieşit de alminteri un zvon foarte amuzant: Virgil şi cu mine ne certăm… se întrebau dacă ne certăm acasă ca la radio. Pentru că discuţia fusese scoasă din moravuri! […]
Dumneavoastră aţi intrat în conflict cu Securitatea datorită calităţii emisiunilor dumneavoastră. Dacă ne puteţi spune cum s-a manifestat acest conflict… au început prin ameninţări, anonime, telefoane…?
N-au început prin anonime, au început prin atacuri în presă, pur şi simplu, foarte violente şi au început de foarte multă vreme, înainte chiar să fie Europa Liberă au început aceste articole împotriva noastră, împotriva lui Virgil – la început numai împotriva lui – Călinescu, de pildă, Zaharia Stancu… tot unul şi unul erau… Pe urmă se specializase [revista] Glasul Patriei, se specializase Săptămâna, cu Eugen Barbu şi… au fost trei ani, la un moment dat a fost un serial numai împotriva <grupului de la Paris>… Securitatea avea o anumită tehnică, tactică mai curând spus, pe care o credea foarte inteligentă: trimitea tot felul de… ştiu şi eu?!… Hai să spunem <scriitori> sau <intelectuali> la Europa Liberă de la München, să spună că <Ce bună e emisiunea de la München, dacă n-ar fi nebunii ăştia de la Paris>. Ei, ceea ce au încercat, au încercat să distrugă aceste emisiuni pariziene cum au putut, cu toate intrigile pe care le-au putut, pentru că oamenii care erau trimişi la Europa Liberă erau de mâna a doua. Numai că nouă ne spunea imediat directorul care era atunci în funcţie. Aşa că asta era prima formă de exprimare.
Când s-a văzut că nu se mai poate, s-a trecut – mai ales după ce consacrasem aproape toate emisiunile prin ’77 mişcării Goma – după aceea au trecut la atac direct, adică fizic. Cred că… ştiu şi eu?!… E cunoscut, în noiembrie 1977, cu o zi înainte de sosirea lui Paul Goma la Paris, la 18 noiembrie mai exact, mă aşteptau doi palestinieni – după aceea, în cartea lui Pacepa am aflat că erau palestinieni, păreau tuciurii, aşa… Şi mi-au cerut să intru în casă, că au un mesaj pentru mine, mi s-a părut suspect, pentru că mi-au spus: <Madam Monica> şi aicea <madam> cu prenumele nu se întrebuinţează. Aşa că mi-am dat seama de povestea asta… şi nu le-am dat drumul înăuntru şi-atuncea au început să-mi dea în cap. Am căzut, am leşinat, am tras un ţipăt, a venit cineva de pe stradă, a fugit, ei au fugit, el a fugit după ei, nu i-a mai putut găsi. Şi a venit înapoi, m-a găsit mai mult sau mai puţin în sânge, ce naiba, eram căzută jos! Şi m-am trezit după câteva ore, când mi se făcea radiografia. Am stat în spital doar cinci zile, pentru că vroiam să fiu neapărat la conferinţa de presă a lui Paul Goma unde toate lucrurile astea au fost spuse. Acuma, nu era din pricina lui Paul Goma, evident, dar era momentul ales pentru ca să poată să-i spună generalul Pleşiţă lui Paul Goma înainte de a-i da drumul: <Vei avea un semn sosind la Paris, pentru a vedea că braţul revoluţiei a fost lung!>… Am scăpat doar cu nasul oarecum spart şi fără daune majore şi cu faţa umflată, cu braţul umflat etc.
Şi după aceea au trimis în 1983 un agent, habar n-am de numele lui… pentru ca să-l omoare pe Virgil. Atuncea a venit Interpolul, Poliţia franceză, alertată de Poliţia germană şi acesta s-a predat. Deci, nu şi-a dus sarcina la îndeplinire.
S-a mers până la eliminarea fizică…
Da, până la eliminarea fizică… La mine nu era eliminarea fizică, Ceauşescu i-a povestit lui Pacepa şi Pacepa a repovestit în cartea lui – pe aleea de trandafiri, ca să nu aibă nici el microfoane – Ceauşescu ce [a vrut] să facă exact, adică să-mi distrugă centrii nervoşi din cap în aşa fel încât să rămân ca o legumă. Să nu mai pot scrie, să nu mai pot vorbi, ca toată lumea să vadă ce se întâmplă dacă vorbeşti împotriva regimului. Şi fiindu-i frică… E foarte interesantă povestea asta, pentru că Ceauşescu credea că ce se spune la Europa Liberă e luat drept literă de Evanghelie de toate cancelariile europene. Şi-atuncea Europa Liberă avea pentru el o importanţă capitală. De aceea, pentru ca să nu se spună în cancelariile europene, unde eram eu atât de cunoscută, să nu se spună că sunt românii care au făcut-o, aranjaseră prin mâna dreaptă a lui Arafat, care era în acelaşi timp un agent, era şeful teroriştilor lui Arafat şi era în acelaşi timp un agent ceauşist, au făcut-o prin Liban. Toată povestea s-a făcut cu trimiterea din Liban a doi palestinieni.
Revin puţin la atacul împotriva dumneavoastră: mi-aţi spus că aţi participat la o conferinţă de presă, împreună cu Paul Goma…
Nu, era conferinţa de presă a lui Paul Goma. Paul Goma ajunsese să aibă aicea o presă…. care îl cunoştea bine, care ştia toată lupta lui, fusese alături de el şi scrisese mereu. Mă rog, era un moment privilegiat. Şi când a venit Paul Goma s-a organizat o conferinţă de presă care a început cu… proiectorul, mai mult sau mai puţin, proiectorul asupra mea care eram şi de văzut, pentru că aveam ochii albaştri… eram numai lovituri! Şi deci eram şi un argument, dacă vreţi…”
[Interviu de Octavian Silivestru, 1998]
