Eva a fost făcută de Domnul Dumnezeu din coasta lui Adam ca „un ajutor potrivit pentru el”, după crearea copacilor şi animalelor. Aşa ni se spune în Capitolul 2 din Geneză. Povestea biblică a alimentat adesea mentalitatea că prima femeie şi urmaşele ei ar fi fost vulnerabile, fragile şi cu un rol secundar în această lume. Dar istoria omenirii o contrazice: a consemnat de prea multe ori existenţa unor femei puternice, pline de pesonalitate şi înzestrate cu o forţă mentală deloc de neglijat. Acolo unde au călcat ele natura a prins viaţă, iarba s-a înviorat, devenind mai suculentă şi mai frumoasă…
Cu ajutorul Arhivei de istorie orală, vă vom oferi în aceste zile de început de martie câteva întâmplări semnificative din viaţa unor femei puternice, povestite chiar de ele cu ani în urmă.
În vremea lui Ceauşescu nici cei din aparatul de stat nu dormeau prea liniştiţi. Ambasadorii nici atât, striviţi între capriciile „tovarăşului” şi obligaţiile faţă de ţările gazdă. În anii 1969-1974 Vasile Şandru a fost ambasadorul României la Belgrad, iar între 1982-1986 ambasador la Madrid. Silvia Şandru, soţia lui, nu numai că l-a însoţit, dar a avut priceperea şi tenacitatea de a rezolva problemele administrative ale ambasadei, lucru care nu intra în atribuţiile sale. Condiţiile erau speciale, mai ales în anii ’80 când Ceauşescu hotărâse reducerea cheltuielilor de reprezentare până la ridicol. Silvia Şandru a avut puterea şi curajul de a interveni în chestiuni ce ţineau de organizarea protocolului, lucru important pentru imaginea României în Europa.
„Când am plecat la post, ambasadorul Spaniei la Bucureşti ne-a oferit o masă cu prilejul plecării la post şi printre altele, discutînd cu el la această masă, l-am întrebat cum e clima la Madrid, pentru a mă orienta ce bagaj trebuie să-mi pregătesc, ce îmbrăcăminte şi la care ambasadorul mi-a răspuns printr-o zicală spaniolă, că la Madrid sunt <nouă luni de iarnă şi trei de infern>. Şi într-adevăr, am avut să constat patru ani de-a rândul că aceasta era efectiv situaţia, că […] temperatura maximă a zilei poate să ajungă, din cauza soarelui într-adevăr puternic, la 35o, noaptea temperatura poate să scadă la 15o sau mai puţin. Deci, această diferenţă permanentă de 20o dintre noapte şi zi este extrem de dăunătoare. […]
Au fost conflicte, câtă vreme aţi fost la Madrid, între membrii ambasadei?
Nu putem vorbi de conflicte. Asta a fost o perioadă de mari obstrucţii, de împiedicare brutală a desfăşurării unei activităţi normale, din multe puncte de vedere, începând de la dotarea financiară care se răsfrângea şi asupra condiţiilor de viaţă normală. V-am spus de acele 9-10 luni de frig. Vreau să fac o paranteză: în biroul în care lucra soţul meu niciodată n-au fost mai mult de 12o. Iar în apartamentul mare, frumos, de câteva camere, care era alături a trebuit să alegem o [singură] cameră pentru desfăşurarea întregii vieţi a familiei: şi dormitor era şi sufragerie. De ce?! Pentru că această cameră era foarte însorită şi ajungeam [măcar] la 15-16 grade. […] Pe lângă aceasta, era interzis să pui radiatoare electrice.
Sau vara. V-am spus vă vara erau cele două luni de infern, când seara la 10 aveam 38-39o, o căldură cumplită! Existau aparate de aer condiţionat, ele fuseseră montate, însă erau sigilate. Era interzis să foloseşti aparatul de aer condiţionat, să te răcoreşti puţin – [era voie] numai într-o anumită cameră, mă rog, unde erau nişte aparate sensibile şi care s-ar fi putut deterioara la această temperatură.
Ba mai mult, în curtea ambasadei era şi o mică piscină, nu prea mare, destul de rudimentară. Era interzisă folosirea piscinei! Şi dacă venea un oaspete din conducerea de partid sau de stat acolo, trebuia să avem grijă piscina să nu aibă apă, pentru a nu se raporta că noi am încălcat aceste reguli. Şi toate chimicalele respective, dezinfectantele, le plăteam noi. […] Deci, foarte, foarte multă umilire ca oameni, ca fiinţe umane am suferit noi, foarte multă umilire.
M-aţi întrebat de conflicte, mă iertaţi că am deviat puţin. Conflictele puteau să apară… nu le pot numi <conflicte>, dar nemulţumiri în situaţii dificile. Noi am avut acolo un număr de bărbaţi care erau obligaţi să fie singuri, pentru că nu le era permisă venirea copiilor la post, în multe cazuri nici soţiile nu puteau să vină, pentru că trebuiau să-şi supravegheze copiii. Sună absurd, dar aceasta este cumplita realitate: o femeie, dacă era însărcinată era obligată să meargă acasă, să nască acasă şi să rămână acasă. Deci, familia era despărţită, iar aceşti bărbaţi care erau foarte ocupaţi, adeseori nu prea [erau] pricepuţi în ale gospodăriei. […] Acest lucru crea o stare, tot aşa, de nervozitate, de nemulţumire. […]
Perioada cea mai dificilă, [a fost cea] de la Madrid, de care vă spun eu, când au apărut pur şi simplu interdicţii a ne desfăşura munca în condiţii normale. […] Relaţiile cu corpul diplomatic înseamnă de fapt activitatea unui oficiu diplomatic… Trebuie să investeşti bani, [asta] înseamnă… invitarea lor la diferite acţiuni, recepţii, masă. [Acolo] există condiţii pentru discuţii, pentru schimb de opinii, pentru informare, pentru tot ce trebuie. Ei, bugetul ministerului nu ne mai acorda mai nimic în acest sens. Era foarte greu să ne descurcăm singuri, pentru că nu puteam renunţa la toate aceste obligaţii. Şi atunci încercam, aveam o politică şi înainte, nici înainte nu fusese mai uşor, în timpul când am stat la Belgrad, mă refer la perioada 1969-74. Tot era foarte greu, pentru că se impusese un regim de economii foarte strict. Deci, o experienţă acumulasem la fiecare ambasadă, din acest punct de vedere. Însă, să ne comparăm cu alte ambasade ale altor ţări este imposibil, este imposibil! Chiar cu ambasadele ţărilor socialiste, este imposibil de comparat. Ambasada Uniunii Sovietice era dotată cu absolut tot ce era necesar, la nivelul altor ţări din Occident. Nemaivorbind de Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, toate, fără excepţie, aveau posibilităţile de a-şi desfăşura normal această activitate.
Aşa că noi, bineînţeles că ne jenam să recunoaştem această situaţie mizeră în care ne aflam şi făceam toate eforturile posibile totuşi să facem faţă acestor nevoi. Asta, în ce fel ?! Cu personalul acesta al ambasadei, care era foarte restrâns, rămăseseră foarte puţini colaboratori în ambasadă, destul de puţine femei pentru că, din motivele pe care le-am spus, trebuiau să rămână multe acasă. Dar acelea câte erau, dacă aveau bunăvoinţă şi, să spun aşa, destul tact, reuşeau să pregătească o masă, tot ceea ce era necesar pentru un cocktail, o recepţie. Însă, pentru asta alergam la magazinele de unde se putea cumpăra mai ieftin. Adică, trebuia să căutăm toate posibilităţile acestea, pentru a scoate cât se poate de ieftin totul. […]
Deci, în ’84 erau 40 de ani de la 23 august 1944. Am făcut o recepţie la ambasadă. Se acorda o anume sumă, nu prea mare, şi pe aceea o transformam noi în <destul de mare>, prin contribuţia fiecăruia… Nu, cred că am greşit! Aceasta era recepţia cu un buget asigurat.
Iar acuma, dacă vreau să mă refer la [povestea cu] acele coşuri cu flori, este vorba de anul 1986, 23 august, când nu am organizat o asemenea recepţie, dar s-a marcat această dată cu diverse acţiuni. Soţul meu a avut solicitări, interviuri, articole, conferinţe de presă. Deci, numai partea asta oficială, nu şi o recepţie. Totuşi, unii colegi de la unele ambasade ne-au trimis nişte coşuri superbe de flori: Ambasada Uniunii Sovietice, a Bulgariei şi a RDG-ului, a Germaniei Democrate. […] Când am văzut aceste superbe coşuri, m-am gândit la un singur lucru: ce facem, cum ne revanşăm, având în vedere că urmau sărbătorile naţionale ale ţărilor respective? Prima ţară, la început de septembrie, era Bulgaria care avea ziua naţională; apoi, la început de octombrie era Germania; şi la 7 noiembrie era URSS. Era obligatoriu să oferim şi noi câte un coş. Coşurile costau enorm şi nu aveam absolut niciun ban pentru asta. Şi atunci, împreună cu admnistratorul, cu cine mai era prin ambasadă, am adunat tot ce era disponibil de vânzare: ambalaje, reviste, ziare, sticle şi aşa mai departe. Din vânzarea acestora am cumpărat flori şi am folosit toţi recipienţii, vasele de ceramică, bureţii pe care îi primisem noi atunci sau cu alte ocazii, coşuri care erau păstrate şi am făcut pentru aceste trei sărbători naţionale nişte coşuri, aş îndrăzni să spun reuşite. […] A însemnat, să spun aşa, un preţ mai puţin de o treime decât dacă le comandam în florărie!
Asemenea lucruri trebuia să facem permanent, am salvat situaţiile acestea care se creau. Eram obişnuiţi cu aceasta, că nu apucasem noi vremuri mai îmbelşugate. Faţă de ceilalţi, bineînţeles, ne abţineam de la comentarii. Nu se cuvenea….”
[Interviu de Mariana Conovici, 1995]
