Pe 15 martie 1954 începe să emită Radio Cluj, primul post regional al Radiodifuziunii Române · întâiul său director este Ludovic Raţiu, urmat, din 1969 până la întreruperea postului, de scriitorul Vasile Rebreanu · în 1959 se constată că studiourile clujene sunt necorespunzătoare din punctul de vedere al capacităţii, cu cei 120 m3 ai lor · începe să se construiască un nou sediu, cel de astăzi, pe strada Donath 160, inaugurat în decembrie 1967 · noua clădire avea mai multe studiouri: unul muzical, unul pentru teatru radiofonic, două de înregistrări, unul de emisie şi patru cabine de montaj.
Traian Trica, absolvent al unei şcoli cu specializare în energie electrică din Timişoara, a lucrat mai întâi ca technician la o staţie de radio, de unde a fost chemat pe şantierul de construcţie al noului sediu al Radioului din Cluj. Începând din 1967, până la pensionare, a făcut pentru ascultătorii postului zeci de transmisii de la Casa Universitarilor, de la Operă şi din alte locuri. Traian Trica – numit de toţi Tami – spune că Radioul a fost a doua sa familie şi că perioada cea mai bună a postului, din mai multe puncte de vedere, a fost până în 1976. O mare parte a activităţii sale s-a desfăşurat în vremea directoratului lui Vasile Rebreanu (1969-1985), continuând un timp şi după 1990. În anii ’80 a lucrat şi la TVR Cluj.
Când s-a pus în funcţiune staţia de Televiziune de aici, din Dealul Feleacului, de sus de tot, de unde se vede pilonul acela lung, antena aia înaltă, atuncea s-a ivit ocazia şi am prins un post de technician la staţia de Radio, la releu, la staţia de Radioteleviziune, că acolo este şi emiţător de radio şi emiţător de televiziune şi radioreleu. Şi atuncea m-am dus acolo, fiind în specialitate, ca technician electroalimentare. […] Din ’62 până în ’66, pentru că în ’66, toamna, am prins un post… s-a construit studioul, noua Casă Radio. M-am dus şi am lucrat pe şantier acolo, spărgeam pereţii, băgam conducte, instalaţii, chestii.. […] Eram angajatul Radiodifuziunii, dar făceam un fel de muncă şi acolo. [Clădirea] era în construcţie, dar era acoperită, […] în interior se mai lucra, se tencuia, se făcea tratamentul acustic în studiouri, cabine, coridoare şi aşa mai departe. […]
Vă mai amintiţi inaugurarea?
Păi a fost festivitate mare, au venit autorităţile, ăia de la regionala partidului de la Sfatul Popular… Aici, la Radio, este un studio mare, de înregistrări muzicale şi de spectacole şi acolo s-a desfăşurat toată treaba. Bineînţeles că invitatii au venit şi au vizitat cabinele, au vizitat cabinele de producţie, cabina de emisie, controlul general. […]
Apoi aţi început să faceţi transmisii…
Da, da, da, aia mi-a plăcut enorm de mult, transmisiile! Noi aveam la sala de concerte de la Casa Universitarilor, cum îi spuneam noi atuncea, acum îi spunem Colegiul Academic. Şi acolo aveam o cabină de radio amenajată de noi, cu tratament acustic, cu mixer, cu magnetofoane, cu microfoane, cu studio de crainic. Şi aveam duminica dimineaţa, de la 11, transmisie de concert simfonic, de la Filarmonică. Şi atunci ne duceam sâmbătă seara când era repetiţie generală, montam totul, microfoane, tot, venea maestrul de sunet – că pe vremea aceea aveam maestru de sunet – şi el stătea la mixer şi deschidea căile şi făceam şi înregistrare, dar şi transmisii, pentru că aveam circuit între cabina de la Casa Universitarilor şi Radio Cluj. Şi transmiteam diuminiccă dimineaţa, de la 11, concertul. Şi dura până la 12.30-1… […]
Am furat meserie, ăsta este cuvântul, da… Mă uitam la maiştrii de sunet, la colegii mai în vârstă, că aveam şi colegi mai în vârstă. […] Dar eu am foat pasionat şi de muzică, mai ales de muzica cultă, îmi plăcea la Operă şi la Operă aveam cabină, puneam microfoanele pe ştangă… chiar unde se ridica cortina era un fel de pasarelă şi acolo le agăţam. Erau nişte microfoane pe vremea aia, microfoane-condensatori le spuneam, Neumann, foarte bune, foarte bune! Am făcut nişte înregistrări cu puţine microfoane, dar totuşi suna bine. […]
[Perioada directoratului lui Vasile Rebreanu] era perioada când era singurul post din ţară – nu vreau să mă laud, dar asta este realitatea – singurul post din ţară care transmitea colinde de Crăciun, că tocmai suntem în preajma Crăciunului. Dar nu colinde, totuşi, de-astea religioase, cu Dumnezeu şi cu Iisus şi cu… colinde de-alea populare, ştiţi, laice cum ar veni, dar tot cu melodie de colindă. […]
Dar investiţii în aparatură se făceau atunci? Vorbim despre anii ’60-’70, până la noua criză, să zicem…
Nu, atunci în perioada aceea, până la desfiinţare în ’85, adică la oprire, nu desfiinţare sau nu ştiu cum să zic, când ne-au… atuncea nu prea s-au făcut [investiţii]… Nu s-au făcut investiţii, magnetofoanele, tot aceleaşi magnetofoane ruseşti, sovietice… […] ca nişte dulapuri… cu capac aşa, şi deschideai capacul. [… ] [Erau] de când am venit eu în Radio, până prin anii ’70 când au adus magnetofoane ungureşti, le spunea STM-uri… tot aşa, sub formă de dulăpior, […] erau totuşi mai zvelte, într-adevăr. Şi erau tranzistorizate, alelalte erau cu lămpi. […] De exemplu, porneai magnetofonul şi nu puteai să-l foloseşti în următoarea clipă, stăteai un minut să se încălzească lămpile. […] Şi mixerele, pupitrele din două cabine, din cabina 1 şi din cabina 2 erau nişte pupitre de mixaj, nişte mixere, amplificatoarele erau toate cu lămpi. Se făcea o cădură acolo vara! […]
Dar cum era atmosfera din Radio, cum erau oamenii?
Atmosfera din Radio era în general bună, făceam petreceri, vara mergeam… aveam o grădină în spatele studioului, pe un deal, acolo, şi mergeam şi făceam petreceri. Iarna făceam în interior ziua unuia, ziua altuia, cu fel de fel de ocazii. Dar eram mult mai apropiaţi, o familie mult mai strânsă. Acuma oamenii sunt aşa, mai… […] Vă spun, mi-a plăcut enorm de mult, mă simţeam foarte bine acolo, la Radio!”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2017]
