Pe 15 martie 1954 începe să emită Radio Cluj, primul post regional al Radiodifuziunii Române · întâiul său director este Ludovic Raţiu, urmat de scriitorul Vasile Rebreanu, din 1969 până la desfiinţarea din 1985 · directoratul lui Vasile Rebreanu este „perioada de aur” a postului, din punctul de vedere al creativităţii şi al varietăţii programelor · în vremea deschiderii politice şi ideologice de la sfârşitul anilor ’60, Studioul din Cluj adună adevăraţi profesionişti, tineri absolvenţi de facultăţi, pasionaţi de jurnalismul de radio · în anii ’70 ajunge să emită 6 ore pe zi în timpul săptămânii şi 4 ore şi jumătate duminica.
Horia Bădescu este poet, prozator, eseist şi traducător. A făcut parte din gruparea culturală „Echinox”, o revistă studenţească – un adevărat atelier literar – care a format şi afirmat mulţi scriitori. Debutul său editorial a avut loc în 1971, cu volumul de versuri Marile Eleusii. În timpul studenţiei, Horia Bădescu a fost colaborator la Radio Cluj, iar după absolvire a fost angajat ca redactor şi apoi realizator.
„În ’68 am fost repartizat la Radio Cluj, redactor. În câteva luni am intrat direct, nu m-am mai dus în niciun fel de vacanţă, eram proaspăt căsătorit, aveam un copil, n-aveam locuinţă, aveam nevoie de bani şi am renunţat la vacanţă, ultima vacanţă, ca să spun aşa. Şi a fost o lună de zile, cred, după dramaticele evenimente din ’68, cu intrarea trupelor [Tratatului] de la Varşovia în Cehoslovacia. Şi unul dintre primele [mele] interviuri şi reportaje a fost, dacă îmi aduc bine aminte, chiar la căminele studenţeşti, să testez reacţiile oamenilor la ce se întâmpla atunci. […] M-am dus la căminele studenţeşti, pentru că acolo erau foarte mulţi turişti cehi care erau pe litoralul românesc şi care nu s-au putut întoarce, se blocaseră frontierele şi atunci au fost găzduiţi pe la căminele studenţeşti. Şi am făcut chiar interviuri şi cu cehii care erau în [cămine]… Aşa mi-am început cariera. […]
Am creat prima emisiune de umor, se chema Umorul de la a la z, pe care am conceput-o cu Dorel Vişan, în care l-am implicat pe prietenul meu, Cornel Udrea, că eu îi sunt naş literar în ceea ce priveşte cariera lui de extraordinar scriitor într-ale umorului. Pentru că la Umorul de la a la z, unde l-am pus să-mi facă critică structuralistă la <Fata moşului şi a babei> şi <Punguţa cu doi bani>, s-a născut marele umorist Cornel Udrea care a devenit membru al redacţiei şi cu care am lucrat şi am colaborat atât de bine la construirea acestei emisiuni care a durat până la desfiinţarea studioului, în ’85. Era o emisiune foarte bine percepută! […]
Prietenul meu, Constantin Ivaneş, care este un om de muzică extraordinar, a gândit şi a creat – ceea ce a funcţionat foarte mulţi ani – Acusticoanele, spectacole care îmbinau toate genurile, erau spectacole de teatru cu muzică, de poezie… […] Spiritul artei nege, îmi aduc aminte de unul între primele. Erau, cum să spun… foloseau tot ce putea servi unei asemenea teme, începând de la Golden Gate Quartet. Îmi aduc aminte, atunci am auzit prima dată de Léopold Sédar Senghor şi aşa mai departe, lucruri de o calitate extraordinară! Aşa au continuat aceste Acusticoane pe care le-am preluat, le-am refolosit, le-am reutilizat după revoluţie când, cu ocazia Festivalului Internaţional Lucian Blaga, pe care, cu colegii mei de la Asociaţia Blaga [Societatea Culturală Lucian Blaga], eu l-am inventat, după modelul a două mari festivaluri europene. […] Făceam cu această ocazie nişte Acusticoane, pe ideea Blaga. […]
[Vasile Rebreanu] era un om cumsecade, era un om care avea generozităţile lui, era un om care a avut marea inteligenţă să-şi lase colegii [mai liberi], şi-a dat seama de potenţialităţile care existau în Radio şi asta a fost marea lui inteligenţă… Să dai o direcţie culturală Radioului şi să-i laşi pe oamenii ăştia să-şi facă meseria, să nu-i ţii în chingi, să veghezi asupra lucrurilor care-s acolo, să îi laşi să îşi lucreze cum cred ei emisiunile, să le facă profesionist… Se făcea profesionist! S-a lucrat şi zi lumină… Pe vremea aceea nu aveam posibilităţile pe care le aveţi dumneavoastră acum, tehnice, se lucra, cum ştiţi, cu bandă de-aia lipită cu scotch…
Da, am mai apucat şi eu…
Ei, eu am apucat şi când nu exista scotch! Se lipea banda şi învăţai s-o tai în bié, ca să nu se vadă trecerile. Şi uneori n-aveai operatoare şi atuncea dădeai drumul, puneai pe platan emisiunea, puneai dincolo muzica şi cu uşa deschisă la studio, fugeai în studio, îţi imprimai… mergea banda, te duceai, făceai singur mixajul, făceai emisiunea. Pentru că ceea ce a fost al acestei echipe a fost dragostea de meseria de radio, un spirit de echipă, un spirit de colegialitate, ne ajutam între noi, ne dădeam idei, ne sprijineam… Eram ca în familie! Şi, ca într-o familie, au existat şi, cum să spun, [certuri]… Dar, în general, a fost această epocă… Rebreanu a permis oamenilor să se exprime, a <ţinut spatele>, ca studioul să aibă… să păstreze minimum de chingă ideologică. Dacă el n-ar fi vrut, nu s-ar fi făcut, să spunem, celebrele seri de colinde pe care le făcea Dumitru Vârticu, marele specialist în folclor… Asta a fost marea inteligenţă a lui Vasile Rebreanu! […]
Eu făceam, de exemplu, o emisiune care se chema Atlasul Transilvania în care prezentam mari instituţii, mari localităţi din Transilvania, ţinuturi ale Transilvaniei şi, vă spun, dirijam în general aceasta către tradiţiile care existau, către personalitaţile care au validat prestigiul unei instituţii de nu ştiu unde. […] Am cunoscut Transilvania asta de care sunt îndrăgostit ca pe buzunarele mele! Şi foarte mulţi dintre artiştii de la sat, dintre marile formaţii corale, de exemplu corurile celebre din Finteuş, au fost date de către Radio Cluj. Eu însumi sunt naşul intrării în circuit a corului din Libotin, un cor bărbătesc extraordinar! Pentru că din Libotin era eroul romanului meu, Joia patimilor, cel martirizat la Târgu Lăpuş în 5 decembrie [1918]; a fost un mare masacru făcut acolo, la adunarea românească care trebuia să spună ce s-a întâmplat la Alba Iulia, la raportul delegaţilor către comunitate. E un roman pe care l-am scris… nu ştiu, de aia spuneam că lucrurile acestea niciodată nu le ştii. De ce? Eu scriam poezie… mă rog, aveam nişte manuscrise cu încercări de proză, dar nu scriam proză. Şi eram într-o seară, pentru o emisiune, la Târgu Lăpuş şi eram cu oamenii care mai scriau poezie, seara, la o discuţie. Şi a venit un învăţător, îl chema Roman Precup, nu mai e printre noi, Dumnezeu să-l odihnească, şi mi-a pus în mână un vraf de documente şi mi-a zis: <Dacă cineva poate să scrie despre ce ni s-a întâmplat nouă, atunci numai dumneavoastră puteţi să o faceţi!> De ce mi-a spus lucrul ăsta, nu ştiu! Mi le-a pus în braţe şi aşa am devenit prozator…”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2017]
