Buna Vestire este ziua când Biserica creştină sărbătoreşte vestea adusă Fecioarei Maria de Arhanghelul Gavriil că va naşte pe „Fiul fără de sămânţă”, Iisus Hristos. Sărbătoarea, fiind situată în imediata apropiere a echinocţiului de primăvară, când sosesc rândunelele şi începe cucul a cânta este denumită în Calendarul Popular şi Ziua Cucului sau Ziua Păsărilor. Buna Vestire (sau Blagoveştenia, cum se mai numeşte în popor) e o sărbătoare cu dată fixă (25 martie), de la care începe să curgă perioada de 9 luni – până la Crăciun – cât Maria l-a purtat în pântece pe Iisus. Praznicul le aduce creştinilor ortodocşi speranţă, amintind de momentul în care Arhanghelul Gavriil i-a vestit fecioarei Maria că îl va purta în pântec şi îl va aduce pe lume pe Iisus Hristos. “Bucură-te, ceea ce eşti plină de har! Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei… Şi iată, vei lua în pântece şi vei naşte fiu, şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, părintele său”. (Luca 1, 28-32). Iar Fecioara, tulburată s-a smerit voii lui Dumnezeu, zicând: „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). Şi Arhanghelul l-a vestit în vis şi pe Iosif (logodnicul Mariei, care nu se atinsese de ea, ci o avea doar în grijă) de zămislirea şi naşterea cea minunată: „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt.” (Matei 1, 20)
Buna Vestire este prima sărbătoare confirmată în documente, dintre sărbătorile Maicii Domnului. Data acestei sărbători a fost variabilă la început. Astfel, unii o sărbătoreau în ajunul Bobotezei (5 ianuarie), iar în unele Biserici din Apus, ca cele din Spania, Galia şi Milano, Buna Vestire s-a sărbătorit la 18 decembrie. Părintele profesor Ene Branişte susţine că sărbătoarea a fost introdusă la Roma de Papa Leon al II lea (681-683). La început aceasta era doar locală şi cu denumirea de sărbătoare a aşteptării Naşterii lui Iisus Hristos. Variaţia datei de prăznuire a existat în Apus până în sec. XI, când data de 25 martie s-a generalizat în toată lumea catolică. Numai la armeni Buna Vestire se prăznuieşte pe 7 aprilie, în raport cu data veche a sărbătorii Naşterii Domnului (6 ianuarie). În Răsărit însă, data de 25 martie s-a generalizat probabil după ce Naşterea Domnului a început să fie sărbătorită peste tot la 25 decembrie, adică încă din prima jumatate a sec. al V lea. Buna Vestire este sărbătorită în fiecare an în perioada Postului Mare, iar Biserica acordă dezlegare la peşte, indiferent în ce zi ar cădea aceasta.
În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, BUNAVESTÍRE – s. f. Numele unei sărbători religioase creștine (25 martie). – format din bună + vestire (după vechea limbă slavă – blagovĕstenije)
Legat de ziua de Blagoveştenie numită şi Ziua Cucului, omul societăţii tradiţionale româneşti a dezvoltat o serie de practici, obiceiuri şi credinţe, aflate sub semnul “prezicerii” norocului, a rodului pomilor fructiferi, animalelor şi plantelor, a timpului probabil, etc.
De ce Ziua Cucului?
Pentru că în această zi are loc primul său cântec, prin care anunţă vestirea primăverii. În ziua de Buna Vestire în Calendarul popular apare însă o sărbătoare dedicată cucului, pasăre migratoare care, cum soseşte pe plaiurile româneşti, începe a cânta vestind, echinocţiul de primăvară, fenomen astronomic numit de popor şi „târ înainte – târ înapoi”, adică ziua egală cu noaptea. Important orologiu pentru măsurarea timpului şi sursă de inspiraţie melancolică în cântecele de dor şi jale, el începe să fie auzit la Blagoveştenie sau ziua Cucului şi încetează să cânte brusc, după trei luni, la Sânziene când, conform tradiţiei, s-ar îneca cu un bob de orz. Cântecul scurt şi răsunător al cucului, care începe şi sfârşeşte la două fenomene astronomice stabile, echinocţiul de primăvară şi solstiţiul de vară, a fost folosit de cei vechi pentru calculul calendarului popular. Potrivit tradiţiei, dacă primul cântec al cucului era auzit pe stomacul gol, în spatele omului, era semn rău: „Cucu-n spate mi-a cântat/ şi moartea m-a săgetat!”
Este o sărbătoare ce descrie venirea fizică a primăverii şi blagoslovirea naturii şi a pământului, dar şi renaşterea ciclică a naturii. Este ziua în care firul de iarbă se dezleagă şi începe să crească, este ziua în care pământul şi muştele se dezmorţesc, este ziua întoarcerii păsărilor călătoare şi începe cucul a cânta. Există obiceiul ca în această zi, să se numere de câte ori cucul îşi cântă numele, număr care ar descoperi câţi ani mai avem de trăit. Băieţii şi fetele îl întrebau pe cuc când se vor căsători: „Cucule voinicule/ Câţi ani îmi vei da/ pan’ m-oi însura (mărita)?” Dacă se întâmpla ca după rostirea acestor cuvinte, cucul să cânte, cântecul său echivala cu un an de aşteptare. Dimpotrivă, dacă el tăcea, tăcerea sa era semn că avem de-a face cu o căsătorie grabnică. De asemenea, creanga pe care a cântat cucul de ziua sa, era tăiată şi pusă în scăldătoarea fetelor, în speranţa că flăcăii nu le vor ocoli.
În Calendarul popular găsim din belşug acte rituale de fertilitate, stropirea prunilor la rădăcină cu ţuică şi ameninţarea cu securea a pomilor fructiferi că vor fi tăiaţi dacă nu rodesc (Banat, Transilvania). În alte zone ziua de Blagoveştenie este considerată neprielnică pentru rodul plantelor, păsărilor, şi animalelor: nu se puneau cloştile deoarece se credea că puii vor ieşi cu două capete şi patru picioare şi din ouăle ouate în această zi nu ies pui şi nici nu sunt bune de mâncat, de aceea se aruncă; vacile nu se „goneau” (reproducerea); nu se semăna porumbul (Moldova, Bucovina). În vestul ţării, dimpotrivă, acum se altoiau pomii, iar în nordul ţării, unde primăvara soseşte ceva mai târziu, se scoteau stupii de la iernat. Femeile strângeau în această zi apa provenită din neaua topită pentru a fi folosită în practicile de medicină şi cosmetică populară. Importanţa sărbătorii este subliniată de sacrificiul peştelui care se mănâncă în Postul Paştelui, indiferent dacă ziua din săptămână este de post sau de dulce. Toţi creştinii trebuie să mănânce peşte pentru că în cursul anului să se simtă „ca peştele în apă“. Potrivit tradiţiei populare româneşti, în ziua de Buna Vestire se aprindea un foc în curte, alături de care se punea pâine, sare şi o carafă cu apă, astfel încât îngerii să se încălzeascã, să îşi potolească setea şi foamea şi să vegheze locuinţa tot timpul anului. Un alt obicei al acestei zile, ca şi la sărbătoarea Alexii (Alexie – patronul tuturor vieţuitoarelor, 17 martie), este acela de a aprinde focuri în curţi, până târziu, după miezul nopţii, ori chiar până în zori, focuri în care se ard lucrurile nefolositoare, adunate de prin gospodărie, iar obiceiul se numeşte „Noaptea Focurilor“. Se credea că în această zi este bine să ai bani asupra ta dar să fii şi în relaţii bune cu toată lumea din jur. Pentru a întâmpina sosirea cucului, oamenii se pregăteau, din timp, cu bani. De Blagoveştenie se opreau morile de apă şi de vânt. Ţăranii puteau ara ogoarele, dar nu li se recomanda să semene, întrucât păsările, flămânzite de primăvară, erau în stare să ciugulească toate seminţele îngropate în pământ. Cum va fi timpul de Buna Vestire, aşa va fi şi în ziua de Paşte. Cucul nu încântă nici prin coloritul penelor (seamănă cu un uliu în miniatură) şi nici prin cântecul său monoton. El nu-şi face cuib şi nu-şi creşte puii întrucât îşi depune ouăle în cuiburi străine iar puii săi, mai robuşti şi mai puternici, îşi răstoarnă fraţii vitregi din cuib pentru a beneficia de hrana acestora.
În unele legende cucul a fost om metamorfozat din diferite motive în pasăre. Fiind înşelat de soţie, pleacă din lumea de aici în lumea de dincolo lasându-i vorbă să-l strige între Blagoveştenie (echinocţiul de primăvară) şi Sânziene (solstiţiul de vară). Nevasta necredincioasă, recunoscându-şi greşala şi cuprinsă de dor, îşi caută în fiecare an bărbatul, între 25 martie şi 24 iunie, zboară din creangă în creangă şi îl strigă neîncetat pe nume: Cucu! Cucu!.. În alte povestiri, Cucu ar fi avut un frate geamăn, Ştefan. Cucu moare şi ajunge în Rai în timp ce fratele său Ştefan, rămas aici, îl strigă pe nume între Blagoveştenie şi Sânziene. În postura de hoţ, Cucu fură boii lui Sânpetru chiar în vremea aratului. Negăsind făptaşul, Sfântul îl blestemă să se tranforme din om în pasăre şi, pentru a afla toată lumea unde se ascunde, să-şi strige numele în pădure: Cucu! Cucu!
Indiferent de ipostaza în care apare, cucul este cea mai îndrăgită pasăre a românilor. El însoţea truditorii ogoarelor la arat şi semănat, la întreţinerea culturilor: Cucu de n-ar cânta, /Nici noi n-am ara;/Cucu de nu s-ar porni,/ Nici noi n-am plugări! În unele zone etnografice încetatul cântecului său indică vremea coasei fânului (Oaş, Maramureş). Când amuţeşte înainte de Sânziene se consideră că vara va fi secetoasă. Funcţia principală a cucului, cea de orologiu calendaristic, ne este amintită şi de numele ceasului cu cuc. Dacă în ziua de Blagoveştenie e frumos, tot anul va fi bun. Dacă până la amiază plouă şi apoi va fi frumos, are să fie toamna lungă şi se vor strânge pâinile, dar de va fi ploaie şi soare amestecat, nu-i anul bun; numai dacă de dimineaţă până seara e frumos, atunci anul acela e mănos, au să fie toate pâinile şi toate poamele. Dacă se ia ceaţa înainte de a ieşi soarele, aşa de timpuriu are să fie şi primăvara. Cu prilejul zilei de Buna Vestire, nu aveai voie să dormi prea mult, ca să nu fii somnoros tot anul. Se mai spune că de Blagoveştenie, vrăjitoarele au putere mare. Ele pot prepara o mămăligă din porumb proaspăt măcinat cu care să ucidă peştii din lacuri, să oprească rodul pomilor ori să ia laptele vacilor. Ca să nu existe asemenea necazuri, e bine ca locuinţa să fie afumată cu tămâie de la Paştele trecut ori de la altă mare sărbătoare şi lenjeria de corp să fie purtată pe dos. Un efect binefăcător îl are şi o ceapă aruncată pe fereastră, în timp ce se spune: „Na, ia de aici, pomană de sufletul vrăjitoarelor“ (folclor).Tradiţiile şi obiceiurile sunt atât de frumoase, atât de româneşti, atât de străvechi, cu atât de mult iz strămoşesc, atât de puţin cunoscute unele, încât trebuie să le scoatem la lumină şi să le transmitem mai departe.
Luminiţa Roman
Bibliografie:
Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an“, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997; Ion Ghinoiu – „Sărbători şi obiceiuri româneşti“, Editura Elion, Bucureşti, 2002;
Elena Niculiţă Voronca – „Datinile şi credinţele poporului român“, Editura Polirom, Iasi, 1998
Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români“, Editura „Grai şi Suflet – Cultura Naţională“, 2001
