EUROPA LIBERĂ, 1 aprilie 2019 – Nici Ceaușescu, nici Dej n-au adus acasă rezerva de aur păstrată în străinătate. „Nicolae Ceaușescu, din 1965 până în anii 1980, a fost preocupat să transfere continuu aur în marile centre financiare”, după cum a explicat unul dintre specialiștii BNR.
Senatul a adoptat, luni, proiectul de lege privind repatrierea rezervei de aur a României, inițiat de liderul PSD Liviu Dragnea și de senatorul Șerban Nicolae.
Potențiala aducere a rezervei de aur înapoi în România, dacă proiectul trece și de Camera Deputaților, care este for decizional, a ridicat însă multe semne de întrebare în rândul analiștilor financiari, politicieni și bancheri.
De pildă, Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului BNR Mugur Isărescu, spunea că, după cel de-al Doilea Război Mondial, rezerva de aur a României a fost ținută la Banca Angliei și că „nici Ceaușescu, nici Dej n-au adus acasă aurul din străinătate. Nicolae Ceaușescu, din 1965 până în anii 1980, a fost preocupat să transfere continuu aur în marile centre financiare”.
Cantitatea de aur a fluctuat însă în perioda imediat de după război (de la 72,4 tone, în 1957, la doar 7,2 tone în 1952) fiindcă aurul a fost folosit la stingerea obligațiilor externe, dar rezerva a fost treptat refăcută, astfel încât în 1965, aurul din străinătate reprezenta 24,7 tone, iar în 1971 – 44,9 tone.
În anii 80 s-au complicat lucrurile din cauza dorinței lui Ceaușescu de a stinge datoria externă, astfel că, potrivit lui Adrian Vasilescu, „în 1986 nu a mai rămas în străinătate niciun gram de aur”, iar în tezaurul din țară mai erau doar puțin peste 42 de tone. „Din dispoziția lui Ceaușescu, BNR a mai cumpărat până în 1989, încă 17,6 tone de aur”, a mai precizat Vasilescu.
Potrivit unei informări recente a Băncii Naționale a României, la 31 martie 2019, rezerva de aur a României se menține la 103,7 tone, iar valoarea acesteia, în condițiile evoluțiilor prețurilor internaționale, se ridică la 3,835 miliarde de euro.
În total, rezervele internaționale ale României, care înseamnă atât valutele, cât și aurul, se ridică la aproape 36,4 miliarde de euro.
La Banca Angliei se află circa 60% din rezerva de aur (61 de tone), iar Banca Națională a României plătește 309.000 de lei pentru păstrarea aurului la Londra, potrivit Raportului pe 2017 al BNR, ceea ce echivalează cu aproape 66.000 de euro anual.
Pentru aducerea aurului în România, cea mai sigură cale de transport este cea a aerului – pentru transportul pe mare sau pe roți, durata transportului, dar mai ales riscurile legate de siguranță fiind mult mai mari.
Fiindcă este vorba de o cantitate însemnată de aur, pentru a elimina din riscuri, cel mai probabil transportul s-ar putea face în tranșe mai mici, posibil de circa 10-20 de tone fiecare, pe o perioadă mai îndelungată de timp, au declarat pentru Europa Liberă surse din piața asigurărilor, care au dorit să își păstreze anonimatul.
„Dacă aduci toate cele 56 de tone dintr-o dată, s-ar bloca jumătate din București din cauza măsurilor de securitate aferente acestui transfer de la aeroport până la BNR”, au explicat sursele noastre.
Practic, acest lucru înseamnă asigurarea transportului de la Banca Angliei la aeroport, cu forțe de securitate locale, cu mașini blindate care să protejeze transportul, cu personal care să încarce și să descarce conținutul mașinilor.
Apoi ar urma ca aurul să fie trimis cu o cursă aeriană specială până la București și, în cele din urmă, de la București până la sediul BNR, cu un alt transport securizat. Cel mai probabil, BNR este cea care va plăti asigurarea transportului, cerută de asigurători.
Potrivit surselor Europei Libere, doar polița de asigurare a transportului ar varia între 500.000 și 1,5 milioane de euro, care depinde de mai mulți factori, printre care și modul cum se face transportul sau cine face transportul pe toate cele trei segmente – rutier, de la Banca Angliei la aeroport, apoi aerian – cursa Londra-București și din nou rutier, de la aeroport la Banca Națională.
Dacă luăm în calcul valoarea maximă a poliței de asigurare ar reprezenta 23 de ani de chirie la Banca Angliei.
În plus, la această sumă se adaugă și cheltuielile operaționale, reprezentând costul efectiv al transportului, greu de estimat în acest moment.
La toate acestea ar trebui, ulterior, să se adauge și costul de asigurare al aurului în România, dar și al celui cu oamenii care să aibă grijă de cantitatea de aur.
„Atunci când se ia o astfel de decizie se face o analiză de cost, inclusiv ce se întâmplă în caz de război sau atac terorist (…) Și e un cost în plus pentru statul român, care trebuie să asigure acest bun”, au mai argumentat sursele Europei Libere, atrăgând totodată atenția că, cel mai probabil, în costul anual pe care îl plătește BNR pentru depozitarea aurului la Banca Angliei intră și garanțiile de securitate și asigurare, iar acestea trebuie să fie aceleași și în momentul în care aurul ar urma să fie ținut în România.
Marți, la BNR, are loc ședința Consiliului de Administrație pe probleme de politică monetară, unde ar urma să se dea un aviz și pe problema referitoare la repatrierea rezervei de aur în România.
În prezent, din totalul de 103,7 tone, circa 60% (61 de tone) se află depozitate la Banca Angliei, dar instituția sub tutela căreia se află rezerva este Banca Națională a României.
Potrivit proiectului de lege inițiat de social-democrați, BNR ar urma să aducă în România tot aurul din rezervele aflate în afara țării, cu excepția a 5%. Iar condiția pentru ca cele cinci procente din rezerva de aur să rămână în afara țării este ca aurul să fie investit în scopul obținerii de venituri.
Totuși, specialiștii BNR și cei din lumea finanțelor atrăgeau atenția, încă din momentul în care acest proiect de lege a fost trimis la comisile de specialitate din Senat, că operațiunile cu aur sunt riscante.
După cum explica anterior, pentru Europa Liberă, analistul financiar Dragoș Cabat băncile centrale nu au ca scop să facă profit din aceste rezerve internaționale, care includ, nu doar aurul, ci și valute precum euro, dolari, lire sterline sau alte monede: „ele sunt o garanție a faptului că banca centrală și țara respectivă au niște sume cu care să își poată garanta obligațiile de plată pe care le are față de alte țări, iar, în felul acesta, partenerii săi au încredere că acest aur chiar există”.
Cristina Dobreanu
