”Mi-e teamă de moarte. Sunt credincios și mă rog mult, însă atunci când mă uit în grădină le spun copiilor mei: mai devreme sau mai târziu nu voi mai putea să mă bucur de această minune, nu voi mai vedea această frumusețe „.
Franco Zeffirelli, care semnează regia unei noi producții a operei Traviata (din 21 iunie, la Arena din Verona) suferă fizic, însă sufletul îi este senin și primeşte cu bucurie premiul pe care președintele Casellati i l-a înmânat sâmbătă în Senat, în contextul seriei de evenimente Senato & Cultura: «pentru că a ştiut să creeze și să transpună într-o manieră excepţională pe cele mai importante scene ale lumii şi pe marele ecran atmosfera, spiritul și emoțiile teatrului și operei, reprezentând ideea autentică a frumuseții, contribuind la răspândirea geniul și excelenței italiene în lume».
Reporter: Cum vă simţiţi acum, după ce aţi primit acest premiu?
Franco Zeffirelli: Premiile sunt o recunoaștere a angajamentului unei vieți de muncă, nu pot decât să ne facă plăcere. În viaţa mea am fost destul de norocos încât să întâlnesc artiști extraordinari care mi-au susținut creativitatea.
Reporter: Din atâtea personaje care v-au încântat viaţa, care este cea mai amuzantă amintire care vă vine în minte?
Franco Zeffirelli: Este cea pe care o am cu Anna Magnani și Maria Callas: două Divine cu caratere dificile. Anna vroia să mă vadă și ar fi venit la mine la cină dacă aş asigurat-o că am fi fost singuri, ca să putem vorbi liniștit. I-am promis, dar la scurt timp după aceea m-a sunat Maria, care avea şi ea nevoie de sfaturi, așa că am invitat-o la cină. De-abia după ce am pus jos receptorul mi-am amintit că îi făcusem şi Annei aceeași propunere. Presimţeam că voi petrece o seară infernală: singur, cu două primadone care nu știau una despre prezența celeilalte.
Reporter: Şi ce s-a întâmplat?
Franco Zeffirelli: A sosit mai întâi Magnani, care era într-o dispoziție teribilă și când am avertizat-o că va apărea şi Callas, s-a înfuriat tare rău. Sună soneria, mă duc s-o primesc pe soprana care, dimpotrivă, a primit cu multă plăcere vestea că va împărțit cina cu actrița, exclamând entuziasmată ca o adolescentă: „Mulțumesc! Anna este o mare artistă, eu sunt doar o amărâtă care încearcă să facă ce ştie ea mai bine” .
Reporter: Iar Anna, care era furioasă?
Franco Zeffirelli: S-a liniştit într-un minut, suprinsă de declaraţia entuziasmantă. A început un menuet amabil între cele două tigroaice care se luau la întrecere care mai de care să apară mai modestă. Numai că trebuia rezolvată o problemă: locul de la masă: adică cine dintre ele ar fi trebuie să se aşeze în dreapta mea? Am aşteptat ca Anna să se ducă să-şi pudreze nasul şi i-am spus Mariei: ”Draga mea, actriţa pe care o admiri este mai în vârstă decât tine, aşa că va trebui s-o aşez în dreapta mea”. ”Desigur”, a replicat Callas convinsă.
Reporter: Ce s-ar fi întâmplat dacă Magnani ar fi ştiut ce-aţi spus despre ea?
Franco Zeffirelli: Teribil! Ar fi fost o adevărată catastrofă dacă s-ar fi simţit cea mai bătrână. Seara a continuat excelent: ele două au vorbit tot timpul una cu cealaltă ignorându-mă cu desfăvârşire și nici măcar nu mi-au permis să intervin în conversaţie. Aşa că am capitulat, doar aveam privilegiul de a asista la întâlnirea dintre două tigroaice de rasă.
Reporter: Anii care trec sunt o povară care se adaugă la oboseala vieții?
Franco Zeffirelli: Bătrâneţea este o povară mare, însă continui să găsesc idei pentru a fi realizate în viitorul foarte iminent, și asta mă ţine foarte ocupat din punct de vedere mental. Singurele regrete pe care le am sunt două proiecte rămase în sertar: un film despre Infernul lui Dante, greu de realizat pentru că este plin de efecte speciale nesustenabile din punct de vedere economic și o frescă mare despre viața și lucrările Familiei Medici: e vorba desigur despre frumusețe, acea frumuseţe de care într-o bună zi nu mă voi mai putea să mă bucur. www.corriere.it
Interviu de Emilia Constantini
Traducerea: Cătălina Păunel
