1953: Comitetul de Radio subordonat Consiliului de Miniştri hotărăşte amenajarea Casei Radio şi la Timişoara · 5 mai 1955, la ora 20.15: din studioul regional Timişoara se lansează prima emisiune, pe lungimea de undă de 540 m · primii crainici: Andrei Dângă şi Emilia Culea · studioul este de numai 100 m3, necorespunzător ca volum · Radio Timişoara emite zilnic, câte 30 de minute, iar din 1956 câte o oră · 1956: ţinând cont de componenţa etnică a ascultătorilor bănăţeni, încep emisiunile în limba sârbă şi germană · anii ’50: emisiunile sunt marcate de ideologia marxistă, sunt un puternic instrument de propagandă comunistă şi sovietică · anii ’60: programele culurale cel puţin revin aproape la tonul normal, popularizând cultura cu adevărat, emisiunile se diversifică · anii ’70: începe să se manifeste cultul personalităţii lui Ceauşescu · 1978: primul duplex radiofonic între studiourile Timişoara şi Craiova · perioada 1980-1985: emisiuni variate sociale, economice, informative, de divertisment, ştiinţifice, dar marcate de cultul personalităţii ceauşiste.
Vasile Bogdan a absolvit cursurile Facultăţii de Filologie din Timişoara în 1970. Înainte de a fi angajat la Radio Timişoara, a lucrat o vreme în presa scrisă, astfel încât la închiderea studioului regional, în 1985, era un experimentat jurnalist de presă scrisă şi audio. În Radio a făcut variate emisiuni, seriale, emisiuni-portret care i-au dat prilejul să cunoască personalităţi şi oameni cu mari realizări în diverse domenii. Îşi aminteşte cu plăcere despre familia lui Mihail Sadoveanu şi despre Ioan Ciulu, mecanicul lui Aurel Vlaicu.
„Redacţia nu era foarte mare, nu cred că erau mai mult de 20 de persoane. […] Atmosfera era extraordinară, aveam enorm de mult de lucru! Aveam patru judeţe pe atunci, erau Timiş, Caraş, Hunedoara şi Aradul şi aveam foarte mult de lucru. Eram împărţiţi pe redacţii, o redacţie era de actualităţi, alta era social-politic-cultural şi o redacţie muzicală, astea erau cele trei redacţii în componenţa studioului.
Noi eram împărţiţi pe emisiuni şi, fiind împărţiţi pe emisiuni, fiecare îşi prezenta un proiect lunar, după aceea defalcat pe săptămâni şi, sigur, veneam cu proiectele, cu propunerile noastre. Acestea erau îndeobşte acceptate, pentru că şi noi ştiam cam despre ce este vorba. Aveam şi noi un proiect anual, deci aveam un program, [ştiam] încotro batem cu activităţile noastre, dar în general nu existau probleme în aprobarea lor. […]
În decursul timpului, eu am evoluat în tot soiul de aprecieri ale şefilor mei şi, mă rog, m-am dumirit şi eu ce este cu radioul, şi de la ştirile care erau obligatorii, [trebuia] să le parcurgi, pentru că erau o şcoală foarte utilă de a stăpâni cuvântul – de <a stăpâni>, în sensul de a şti să-ţi drămuieşti vorba pe post, nu în sensul de a te cenzura – în timp am evoluat şi am primit o seamă de aprecieri profesionale. Eu, fiind şi absolvent de filologie, am citit şi cu destul de multă lectură la capul meu, la un moment dat au avut multă încredere în mine şi mi s-au acordat o seamă de lucruri care erau mai neobişnuite pentru un studio teritorial de radio. Şi astfel că, atunci când au avut loc o seamă de aniversări pe plan naţional, când se comemorau, aniversau naşteri, decese ale unor mari personalitaţi, mi s-a acordat încrederea de a realiza – chiar dacă eram de la Radio Timişoara – nişte seriale radiofonice care să […] povestească cine au fost personalităţile respective. Şi între aceste personalităţi, în primul rând au fost şi le ţin minte, […] Mihail Sadoveanu, George Enescu, Octavian Goga, Aurel Vlaicu, Maria Tănase şi alţii. Ei bine, asta a presupus deplasări, asta a presupus…
A, ca să nu mai vorbesc de faptul că am făcut şi un alt fel de seriale, cu toţi colegii mei de studio, pe urmele tuturor râurilor. Astea erau la iniţiativa directorului nostru, Nicolae Oprean, care era un om de cultură, un om deosebit. Eu am prins Dunărea. Vă daţi seama, să iei Dunărea de la Baziaş până la Sulina, era o aventură senzaţională care a durat vreo lună şi ceva şi, mă rog, a fost un eveniment radiofonic. Din păcate, astăzi nu se mai întâplă astfel de lucruri senzaţionale. […] Toate aceste seriale însemnau a merge la locurile respective, a cunoaşte oameni care au avut tangenţă cu personalităţile respective. Cu Sadoveanu, de pildă, am avut şansa să cunoaştem întreaga familie Sadoveanu într-o singură zi, pentru că secretarul acesteia, Constantin Mitru, mi-a deschis porţile înspre Profira Sadoveanu, înspre toţi ceilalţi, spre văduva lui Sadoveanu şi aşa mai departe. La George Enescu, iarăşi am făcut un drum senzaţional, până în Moldova. Bine, sigur, pe vremea aceea n-aveam şansa să merg la Paris sau în alte părţi…
Ei, la Aurel Vlaicu… La Aurel Vlaicu s-a întâmplat în felul următor: eu, întrebând în dreapta şi în stânga cum să cunosc nişte oameni, Dorin Dorian de la revista Magazin, colegial mi-a spus: <Dom’le, fii atent că există… încă mai trăieşte mecanicul lui Aurel Vlaicu>, la care eu am holbat ochii şi am spus: <Dumnezeule, unde poate fi ?> Şi atunci dumnealui mi-a dat adresa, undeva în [cartierul] Ferentari. Bineînţeles că a doua zi m-am şi dus acolo, i-am dat telefon din timp, bătrânul m-a primit, avea 91 de ani, era un om <verde> cum s-ar spune, foarte vioi şi extrem de ager la minte, cu enorm de multe amintiri şi cu foarte multe fotografii, care nu mai ştiu pe unde Dumnezeu mai sunt acelea şi care a avut răbdarea [să spună], iar eu am avut, slavă Domnului, suficientă bandă şi baterii, ca să înregistrez toate mărturiile lui legate de cum l-a servit şi cum a colaborat cu Aurel Vlaicu. Aşa se întâmplă că a ajuns această înregistrare brută pe care o aveţi dumneavoastră – bine, puţin <periată> de mine, dar era oricum originalul care, sigur, ulterior a fost drămuit în nişte seriale de radio, alături de mulţi alţi interlocutori pe care i-am avut.
Despre Aurel Vlaicu cu cine aţi mai făcut înregistrări? Mi-aţi spus că aţi avut cu fratele lui…
Da, aia a fost o chestie foarte interesantă, pentru că eu… sigur, murise fratele, deci nu mai era nicio şansă de a-l mai prinde în viaţă, dar am descoperit la Orăştie, la Casa de Cultură, o bandă veche, pe patru piste înregistrată, pe care mi-au dat-o aşa, în dorul lelii, <Dom’le, şi aşa nu mai avem ce face cu ea, ia-o dom’le şi vezi ce faci, te priveşte>. Şi atuncea eu am reconstituit-o, am ascultat-o şi am putut să aflu foarte multe lucruri interesante din mărturiile despre frate-său.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2017]
