Simbol al renaşterii naturii şi una dintre zeităţile fertilităţii în mitologia romană, Flora, zeiţa florilor şi a vegetaţiei, aduce pe pământ, an de an, desfătarea primăverii. Personaj principal al baletului ‘Le Réveil de Flore’, din 1894, şi elogiată de compozitorul britanic Henry Purcell în ‘Nymphs and Shepherds’, Flora i-a inspirat şi pe poeţii latini, Ovidiu identificând-o cu nimfa greacă a florilor, Chloris, răpită de zeul vântului, Zefir, a cărui soaţă a devenit, întronată ca stăpână a florilor şi transformată apoi în Flora. Regele tribului sabin al Curiaţilor, Titus Tatius, a introdus cultul zeiţei florilor la Roma, închinându-i un templu, apoi, o festivitate numită Floralia i-a fost dedicată. Festivitatea, ţinută între 28 aprilie şi 3 mai, simboliza reînnoirea ciclului vieţii, ocazie cu care romanii purtau haine viu colorate, asemenea nuanţelor infinite ale florilor. O amplă descriere a sărbătorii Floralia era realizată de artistul italian Prospero Piatti, în 1899, cu o desfăşurare somptuoasă de personaje, într-un decor antic cu migală rânduit, în care personajele arhitecturale respectă un ritm geometric, interacţionând în spaţiul vast al unui palat roman.
Zeiţa Flora este descrisă de romani într-un vaporos veşmânt, ţinând un buchet de flori în mână şi purtând o cunună de flori pe cap. Un fragment de frescă de lângă Pompeii, datând din secolul I, o înfăţişa pe zeiţă din spate, pe un fond verde, desculţă, în veşminte antice, în tonuri de alb şi galben, cu o diademă pe cap, având într-o mână flori aşezate într-un coş în formă de corn al abundenţei, şi culegând florile pe lângă care trece, cu cealaltă mână. Fresca, aflată acum la Muzeul arheologic din Napoli, a fost descoperită în 1759, apoi dată uitării, şi ulterior regăsită.
Iscoditor al sufletului şi graţiei trupului uman, florentinul Sandro Boticelli celebrează, în paradigma umanistă a Renaşterii, în opera sa ‘Primavera’, din 1482, sosirea anotimpului reînnoirii naturii. În compoziţia încărcată de un simbolism mitologic, având-o în centru pe Venus, cu cele trei graţii în dreapta, Boticelli reia legenda lui Zefir sărutându-o pe Chloris, care se tranformă apoi în zeiţa primăverii, Flora. Botticelli plasează ambele personaje alături, Flora purtând un costum florentin al epocii, cu o ghirlandă de flori pe cap şi o alta la gât, împrăştiind trandafiri roz, albi şi roşii, pe jos. În atmosfera unei păduri magice, Botticelli descrie circa 500 de specii de plante identificabile, între care se regăsesc aproape 200 de tipuri de flori.
Marcant discipol al şcolii veneţiene de pictură, Tiţian portretizează, în 1515, în personajul său ‘Flora’, un fascinant ideal de frumuseţe feminină. O tânără femeie, a cărei identificare a fost disputată, fiind asociată de unii istorici şi critici cu o curtezană a vremii, este descrisă pe un fundal brun închis, ţinând în mână un buchet de flori, îmbrăcată într-un veşmânt alb contrastând cu şalul cu luciri roşietice ce îi alunecă de pe un umăr, dezvăluindu-i trăsăturile delicate şi textura luminoasă a pielii. Identificarea acestui personaj feminin cu zeiţa Flora i s-a datorat unui istoric olandez, Joachim von Sandrart, în jur de 1635, când tabloul se afla în colecţia ambasadorului Spaniei la Amsterdam, care i l-a vândut arhiducelui Leopold Wilhelm al Austriei; peste mai bine de un veac, tabloul şi-a continuat drumul, ajungând la Florenţa, în 1793, cu ocazia unui schimb de opere de artă între Imperial Belvedere Gallery din Viena şi marii duci ai Toscanei.
În tabloul intitulat ‘Portretul idealizat al unei curtezane ca Flora’, al altui veneţian, Bartolomeo Veneto, din 1520, personajul feminin poartă în mâna dreaptă un buchet de flori de câmp, un atribut al Florei, oferindu-le privitorului. Buclele aurii i se revarsă în cascadă peste umeri, o bijuterie îi împodobeşte fruntea, ritmând cromatic cu pandantivul ce îi atârnă pe piept, iar pe cap poartă un văl peste care e aşezată o coroniţă de mirt. Portretul a fost atribuit de unii specialişti Lucreziei Borgia, fiică a cardinalui Rodrigo Borgia, ajuns Papa Alexandru al VI-lea.
Francesco Melzi, elevul preferat al lui Leonardo da Vinci, care l-a urmat în Franţa şi a rămas cu el până la final, aminteşte în personajul său Flora, din 1520, de operele marelui maestru, suprapunând straturi translucide pentru a reda formele şi volumele, într-o paletă restrânsă. Florile din fundal sunt descrise cu pedanteria specifică şcolii lui Leonardo, purtând simbolismul epocii – iasomia duce cu gândul la castitatea pierdută, căldăruşa la care se uită zeiţa şi pieptul ei gol reprezintă fertilitatea, iar anemonele din poala ei indică revenirea la viaţă a naturii. Modelul cu un zâmbet misterios schiţat, folosit de Melzi pentru acest tablou, se spune că ar fi fost o nobilă doamnă din suita regelui Francisc I al Franţei, iubitor şi patron al artelor, care l-a convins pe Leonardo să lucreze în ultimii săi ani în Franţa.
La începutul secolului al XVII-lea, doi admiraţi pictori flamanzi care s-au bucurat de prestigiu la curtea de Habsburg, Peter Paul Rubens şi Jan Brueghel cel Bătrân, şi-au unit penelurile pentru a crea o serie remarcabilă de 24 de pânze cu teme religioase şi mitologice, în care se înscrie şi tabloul ‘Flora şi Zefir’, din 1617. Lui Rubens i-a revenit redarea personajelor, iar lui Jan Brueghel, descrierea peisajelor, trupurile luminoase ale personajelor rubensiene încadrându-se cu măiestrie în compoziţia înveselită şi energizată de florile multicolore ale lui Breughel.
Prolific şi versatil, zugrăvitor de alegorii, peisaje şi opere de amploare pentru biserici şi mânăstiri, ca şi de naturi moarte, pictorul spaniol de început de secol XVII, Juan van der Hamen y Gómez de León, a adus o ‘Ofrandă Florei’, lucrare ce a făcut parte, împreună cu două naturi moarte, din decorul interior al palatului din Madrid al lui Jean de Croy, conte de Solre, şi Diego Mexia, marchiz de Leganés, patronii pictorului.
De mai multe ori, olandezul Rembrandt van Rijn, inspirat de expresivitatea soţiei sale, Saskia van Uylenburgh, a pictat-o în chip de Flora, zeiţa florilor. ‘Flora’ sau ‘Saskia ca Flora’, din 1634, o prezintă pe aleasa inimii pictorului ca zeiţa romană, în picioare, ţinând în mâna dreaptă o ramură cu flori înlănţuite în diagonală pe ea, cu părul împodobit cu o ghirlandă mare de flori, purtând o rochie cu mâneci largi, cu broderii bogate, croită după model oriental, acoperită cu o mantie lucioasă. Tabloul a fost cumpărat de Ecaterina a II-a a Rusiei, pentru Ermitaj. În lucrarea din 1635, ‘Saskia ca Flora’, soţia artistului are părul lăsat să îi cadă în valuri pe umeri, ritmând cu faldurile bogate ale rochiei luminoase. Într-un alt portret al soţiei sale, din 1641, Rembrandt renunţă la drapajul căzând în cascadă, Saskia purtând aici o rochie simplă, roşu închis, şi întinde mâna cu o singură floare spre privitor, ca o timidă sugestie a Florei. În Flora din 1654, vestimentaţia este simplă, gestul reţinut, cromatica sobră, cu un fundal brun, pe care se distinge bluza albă cu mâneci largi, marcată de galbenul fustei, atrăgând atenţia pălăria extravagantă, împodobită cu o ghirlandă.
Subliniind tema regenerării şi renaşterii, prerafaelitul englez din secolul al XIX-lea, William Waterhouse, are o predilecţie în a o invoca pe zeiţa priumăverii. Flora e prezentată într-o postura arhitecturală, în rochie albă, sprijinită de zidul unei case având într-o nişă o statuetă a zeiţei, înconjurată de narcise albe şi crini albaştri; într-un alt tablou, zeiţa, într-o rochie roz, culege flori, într-o pădure; în lucrarea ‘Flora şi Zefir’, zeiţa, înconjurată de personaje feminine culegând flori de câmp, poartă o rochie violet, cu o eşarfă roşie, primind o ghirlandă de flori albe de la Zefir.
La final de secol XIX, pictoriţa engleză influenţată de stilul mişcării prerafaelite, Evelyn de Morgan, o descria pe Flora, zeiţa romană, într-un tablou inspirat de ‘Primavera’ lui Botticelli şi dedicat de artistă Florenţei şi a artiştilor Renaşterii. Flora, îmbrăcată într-o delicată rochie florentină, stă în faţa unui copac exotic, la picioarele ei fiind răspândite flori, ca într-o delicată mângâiere.
Într-un dinamic racursi teatral, într-o rochie învolburată, marcată de un văl roşu ce iese de sub faldurile negre, ‘Flora’ italianului Mosè Bianchi, din 1890, pare să arunce dintr-un coş flori spre privitor, parcă invitându-l să participe la sărbătorirea primăverii. De un romantism ponderat, susţinut de o paletă energică, Bianchi transmite prin intermediul personajului său bucuria reînvierii naturii.
Artista irlandeză inspirată de natură, Eibhilin Crossan, într-o expoziţie recentă, intitulată „Grădina Evei: Povestiri din sălbăticie”, omagiază frumuseţea feminină ca simbol al mamei-natură. Flora imaginată de ea iradiază energia unei palete cromatice în nuanţe de roşu, galben, verde, violet, într-o magică armonie ieşită parcă dintr-un alambic străvechi.
La Musei Capitolini din Roma, Palazzo Nuovo găzduieşte o statuie atribuită de unii specialişti Florei, deşi cu o identificare îndelung disputată, datând din secolul al II-lea d.Hr., din perioada împăratului Hadrian. Considerată de arheologi una dintre cele mai frumoase statui din Roma, înveşmântată într-un drapaj antic, zeiţa poartă pe cap o ghirlandă, iar în mâna stângă ţine un buchet de flori. Statuia a revenit în colecţiile capitoline la începutul secolului al XIX-lea, după ce fusese confiscată de francezi, la finele secolului al XVIII-lea.
O statuie a Florei a fost ridicată la Szczecin, Polonia, în jur de 1730, semnată de sculptorul german Johann Georg Glume. Grupul sculptural în stil baroc o prezintă pe Flora ţinând un coş cu flori, împreună cu doi putti de ambele părţi, unul urcând pe un corn al abundenţei, celălalt stând lângă coş. Opera a fost distrusă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi refăcută în 1953.
Fântâna Zeiţei Flora de la Paseo de la Alameda, Valencia, realizată din marmura albă de Carrara, în anul 1864, îi aparţine artistului valencian Jose Piquer Duart, inspirat de un original grecesc conservat la Londra. O altă statuie a Florei, ţinând în mâini un corn al abundenţei, se ridică în mijlocul unei vegetaţii cu măiestrie rânduite în încântătoarea Jardín del Real din Valencia, în apropierea unui grup de alte patru statui, reprezentând cele patru anotimpuri, sculptate în marmură albă de artistul baroc genovez Giacomo Antonio Ponzanelli.
Construită în 1864 de Societatea Agro–Horticolă a Indiei de Vest, proiectată de arhitectul scoţian Richard Norman Shaw şi sculptată în piatră de Portland de James Forsyth, Fântâna Florei de la Mumbai însufleţeşte şi pecetluieşte inima oraşului indian. O contopire de arhitectură şi sculptură, cu cele patru colţuri decorate cu figuri mitologice, deasupra tronând o statuie a Florei, fântâna dătătoare de apă uneşte, parcă, spaţiul terestru cu cel celest, prin îngăduinţa şi proteguirea zeiţei romane a primăverii.
(Autor: Cristina Zaharia)
