Propaganda şi cenzura sunt şi pentru comunişti instrumente pentru construirea „omului nou” · analizele politice, economice şi sociale trebuie să respecte linia Partidului Comunist şi ale conducătorului său · nicio emisiune nu poate intra pe post fără o riguroasă verificare prealabilă · în studiourile teritoriale, ca şi la centru, mişună politruci şi activişti de partid trimişi pentru a supraveghea corectitudinea politică a emisiunilor · presiunile „de sus” variază în funcţie de perioadă: mai uşoare în anii ’60, mai apăsătoare în perioada următoare marcată de cultul personalităţii lui Ceauşescu · totuşi, profesioniştii din Radio continuă să-i respecte pe ascultători şi misiunea pentru care a fost creată instituţia lor · adevăraţii jurnalişti de presă audio reuşesc să „păcălească” cenzura şi să creeze o solidaritate între oameni.
Stela Maria şi Constantin Ivaneş, scriitori, au fost realizatori la Radio Cluj din anii ‘60 până după 1990.
„La Radio Cluj erau mai multe rânduri de viză?
Stela Ivaneş: Să vă spun, doar am trăit [asta] atâţia ani! O dată era şeful de secţie care era clar pus politic, care nu se uita în primul rând să fie materialul interesant prezentat, conţinutul, prima dată se uita să vadă dacă politic era ok. După aceea, [banda] mergea la tovarăşul Suciu Ovidiu care era director adjunct, care era a doua viză… […]
Constantin Ivaneş: …El asculta, punea banda, asculta şi i se părea […] că ceva trebuia scos, pac!, punea un fluturaş [de hârtie] care se tot rotea împreună cu banda, pe partea dreaptă a platanului, până când se termina. În momentul în care se derula din nou spre început, la sfârşit, ăla zbura… el ştia că trebuie să se oprească acolo – pac! oprea. Atunci [se tăia, se scotea bucata şi] se lipea banda, se lipea cu soluţie. […] Era aşa, un orificiu în magnetofon, în care stătea un borcănaş mic, o sticluţă, […] cu acetonă… În momentul când tu trebuia să scoţi ceva, tăiai de aici până aici – stiţi foarte bine cum se punea în ţeapa aceea – şi atuncea luai cu un fel de lopăţică de sticlă din borcănel, puneai pe cele două vârfuri tăiate ale benzii şi uşor apăsai încât ea se lipea…
Stela Ivaneş: …dar nu asta conta, conta că ţi-a scos şi scoteau de multe ori ceea ce tu credeai că e mai interesant, că oferă clú-ul emisiunii. […] Chiar el făcea asta, cu tine alături care trebuia să stai, să asişti acolo, tot transpirând… Şi după aceea, a treia cenzură, când totul era ok, cu semnăturile pe cutie – că ştiţi cum era banda, se punea în cutie – atunci mergea la secretariat şi le dădeai la secretariat şi secretara le lua şi le ducea cu mare pompă la Direcţia Presei; într-o cabină specială, stăteau acolo între orele x şi y şi ei ascultau acolo, Direcţia Presei, care avea un fel de nomenclator, să-i zicem – nu ştiu cum îi ziceau ei – [din care urmăreau ce] trebuia neapărat, în săptămâna sau zilele respective, ce anume să urmărească.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2017]
Traian Trica, tehncian la Radio Cluj din 1967 până după 1990.
„[Cenzura] era aia, <capul limpede>… era politic, de la Direcţia Presei, de la partid. Avea cabină separată, numai el stătea acolo, numai el lucra în cabina aceea. Şi venea dimineaţa şi cu teancul de benzi, ni se prezenta; venea secretara de emisie, îi lăsa benzile acolo şi el le asculta. Şi cu bucăţele de hârtiuţă sau cu capete de bandă, de blanc cum le spuneam noi, punea acolo [semne], aici, aici, aici. Şi pe urmă îl chema pe şeful de secţie şi spunea: <Uite, asta nu-i bine>. Şeful de secţie lua banda şi o ducea redactorului: <Scoate, schimbă…> şi aşa mai departe. Pe urmă iar se mai aculta încă o dată. Vă daţi seama cât timp se pierdea?! […]
Eu am lucrat la Departamentul tehnic, aşa că noi n-aveam treabă cu ei, doar atâta că mă mai chemau: <Dom’le, ia vezi că magnetofonul ăsta sună înfundat>. Sigur că suna înfundat, că s-o murdărit capul cu praf de-ăla, de bandă, şi trebuia să luăm beţigaşul şi cu vată şi curăţam capul de citire şi era bine.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2017]
Teodor Mateescu a fost redactor la Radio Cluj din 1965 până la închiderea postului, în 12 ianuarie 1985. După această dată, crainic sportiv la Radio Bucureşti.
„Aş putea spune că celebra cenzură nu ne-a lovit chiar aşa de dur, pentru că Radio fiind nu presă scrisă, era mai puţin supravegheat, era mai puţin urmărit de corifeii locali politici, aşa încât… […] Era totul pe bandă, foarte rar ştirile se citeau live, se prezentau live, însă totul trecea pe la Controlul de presă… […] Până a ajunge la cenzorul care venea din afară – erau cenzori care lucrau şi în domeniul ziarelor tipărite, prin rotaţie, unii dintre ei, periodic – dar înainte de a ajunge la cenzorul, deci, care zi de zi îşi făcea serviciul la noi, benzile erau vizate de şeful de secţie. […] Dar ajungând în foarte scurt timp să ne cunoaştem foarte bine între noi, creindu-se o încredere reciprocă, ca să spun aşa, şi funcţionând din plin şi autocenzura, […] deci, se mergea direct la viza cenzorului politic. Ne puteam prezenta chiar noi, direct, la cenzorul care nu era, cum să spun, un om temut încât să stai în tensiune. Era un om cu care discutam şi despre… sau erau oameni, că nu numai cu un om am avut de-a face, unii dintre ei erau chiar cumsecade şi erau şi ei slujbaşi pentru o pâine, pentru existenţă, pentru supravieţuire. N-am avut confruntări, foarte rar s-a întâmplat ca să fie emisiuni respinse în bloc. […] Dar, în principiu, s-a lucrat într-o stare n-aş zice chiar <relaxată>, dar de… cum s-ar zice sau cum s-a zis în vremuri mai încordate, de <pace cu arma la picior>.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2017]
Cornel Udrea, scriitor, scenarist, autor de proză umoristică, a fost realizator la Radio Cluj din 1969 până după 1990.
„Ştiam deja, la Radio Cluj şi în general, să mă autocenzurez, să ştiu până unde împing şi cât este de eficientă o glumă sau un scheci sau poanta scheciului, să nu forţez nota. Sigur, exista cenzura la noi şi, har Domnului, am beneficiat de un cenzor uşor nătâng. Pentru că, săracul om avea o misiune sisifică, […] trebuia să asculte toate emisiunile! Dădea viza politică şi după aia emisiunea putea să intre, adică banda respectivă. Emisiuni în direct erau foarte puţine, tocmai de aceea, să fie controlul. Dar eu am avut iarăşi baftă aicea, foarte multe emisiuni de Radio duminica au fost în direct, deci n-avea ce să mă vizeze şi avizeze, dar se asculta, e clar că se asculta, nu numai de aici, de la Cluj, de la judeţeana [de partid]. […]
Iar redactorul şef adjunct, Ludovic Raţiu, avea un obicei extrem de original: umplea banda respectivă cu fluturaşi, respectiv bucăţele de hârtie pe care le introducea [între spirele benzii], asculta banda şi… avea o dexteritate, aşa, de Iosefini, băga hârtiuţa acolo […] şi era ca un câmp cu flori albe! […] Şi oamenii au învăţat să se păzească – asta nu înseamnă că au făcut concesii! Au învăţat să se păzească, pur şi simplu, a fost instinctul de apărare faţă de o ameninţare permanentă. Iar acest cenzor nu era nici un băiat tare şcolit. Pentru că i-am făcut şi o glumă, nu a aflat cine i-a făcut-o. I s-a lăsat un bilet: <Vezi că în emisiunea asta simfonică, pe la mijloc, se spune ceva rău despre statul român>. Era Beethoven şi nenorocitul a ascultat şi a oprit la minutul… cât i s-a spus, a dat înapoi, iar a ascultat… Ce să pui, Doamne iartă-mă, în Beethoven!… Mi-a fost teamă că-mi recunoaşte scrisul, dar am umblat un pic la scris. Şi a ascultat… s-a făcut de toată minunea, vă daţi seama, că a mai şi povestit!”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2017]
