Desfăşurarea rachetelor THAAD în România şi creşterea activităţii navale în Marea Neagră arată că NATO intenţionează să îşi continue militarizarea acestui spaţiu strategic, în detrimentul securităţii Rusiei.
Marea Neagră a devenit un punct inflamabil global, după ce reunificarea Rusiei, în 2014, cu Crimeea, a catapultat importanţa strategică a regiunii în atenţia lumii şi a atras consternarea inamicilor din NATO ai Moscovei, care au sperat în mod speculativ la ocuparea peninsulei şi la evacuarea ulterioară a bazei navale ruseşti de acolo, după lovitura de stat EuroMaidan. Populaţia majoritară rusă din această fostă parte a Ucrainei a împiedicat acest lucru, prin organizarea unui referendum democratic pentru reunirea cu patria lor ancestrală, de care au fost separaţi arbitrar de liderul sovietic Nikita Hruşciov, în 1954, care a păstrat de atunci echilibrul puterii în regiunea Mării Negre, pe care Occidentul a încercat să o perturbe prin planurile sale post-lovitură pentru Crimeea. Cu toate acestea, Statele Unite şi aliaţii lor nu sunt uşor de convins să renunţe la o strategie, după ce au hotărât să o urmeze, adică escaladările militare cele mai recente pe care le planifică în zonă.
Comandamentul european al NATO (EUCOM) tocmai a anunţat că alianţa va instala sistemul antirachetă THAAD în România, în această vară, în timp ce organizaţia a spus anterior că va lansa mai multe patrulări şi exerciţii militare în Marea Neagră. Rusia este foarte preocupată de aceste două evoluţii interconectate, deoarece consideră că agresivitatea blocului în regiunea Mării Negre este un semn prost pentru ce va urma. Este evident că NATO încearcă să sporească presiunea asupra Rusiei în acest spaţiu strategic, care face parte din noua cursă a înarmării, la care încearcă în zadar să provoace Moscova să participe. Rusia este preocupată în special de elementul THAAD al planurilor NATO, fiind de mult suspectată că sistemele presupuse a fi „defensive” pot fi echipate în mod clandestin pentru a avea capabilităţi ofensive de rachete de croazieră, ceea ce, în contextul actual, ar face ca desfăşurarea acestora să fie o perturbare a evoluţiilor în lumea post-INF, după ce America a decis recent să se retragă din acordul privind controlul armelor.
Agresiunea NATO ajunge în apele ruseşti
Răspunsurile cele mai evidente ale Rusiei ar fi să desfăşoare arme similare în Crimeea şi în enclava sa baltică, Kaliningrad, dar, ca în cazul oricărei mişcări defensive pe care Moscova o face, acestea ar fi, în mod previzibil, prezentate în mod greşit de Vest ca paşi „ofensivi” făcuţi de o Rusie „renăscută” şi „agresivă”, care pare a fi „pornită să confişte Europa”. În schimb, isteria de ştiri false lansată de principalele mass-media, ar fi, în schimb, folosită pentru a „justifica” acţiuni suplimentare de „oprire” ale NATO, dar se pare că Rusia nu are cum să oprească acest lucru. Ca atare, ţara trebuie să accepte că partea sa de poveste nu va fi adusă la cunoştinţa maselor occidentale de către mass-media lor, decât dacă oamenii curioşi decid să verifice ce spun publicaţiile internaţionale din Rusia, precum RT şi Sputnik despre asta, lucru pe care oamenii de rând nu sunt interesaţi să îl facă. Acest lucru nu ar trebui să descurajeze Rusia de la a face ceea ce este necesar pentru a-şi proteja securitatea naţională, dar ar trebui totuşi să se ţină cont de acest fapt, dată fiind relevanţa sa pentru războiul informatic purtat împotriva ei.
Revenind la consecinţele cele mai probabile ale acestei dinamici, este clar că Marea Neagră este împărţită în „sfere de influenţă”, Rusia fiind puterea predominantă în jumătatea estică, în timp ce NATO îndeplineşte acest rol în partea occidentală. Deşi există planuri pentru transformarea Georgiei într-un membru al alianţei, acest lucru nu s-a întâmplat încă, deşi eventuala sa includere în bloc ar schimba jocul, putând submina securitatea Rusiei în colţul Mării Negre pe care ra îl consideră „propriu”. Interesant este faptul că extinderea planificată a conductei TurkStream prin Balcani ar putea face ceva similar faţă de modul în care NATO îşi consideră securitatea strategică (în mod specific non-militară). În ceea ce priveşte ţărmurile sudice ale acestei mări, Parteneriatul strategic ruso-turc a neutralizat totuşi orice ameninţare care provine din această direcţie, făcând Turcia o forţă neutră de facto, în această competiţie mai mare, în ciuda faptului că este un membru oficial al blocului.
Aşadar, regiunea Mării Negre devine din ce în ce mai militarizată, deşi „un echilibru de putere” a dominat până acum acest spaţiu strategic în menţinerea unei balanţe între NATO şi Rusia. Aceasta, însă, riscă să fie subminată prin planurile blocului de a implementa sisteme THAAD în România (care ar putea avea, de asemenea, capabilităţi clandestine ofensive) şi de a lansa mai multe patrule şi exerciţii militare în Marea Neagră. Răspunsul defensiv al Rusiei de a fortifica în mod critic Crimeea va fi prezentat greşit maselor occidentale drept o evoluţie „agresivă”, pentru a „justifica” desfăşuraarea altor mişcări pre-planificate ale NATO în această regiune mai mare. Având în vedere traiectoria cea mai probabilă pe care vor avea loc evenimentele, este foarte posibil ca o viitoare criză să mocnească, fie că este vorba de una „gestionabilă”, ca incidentul de anul trecut din Strâmtoarea Kerci, sau ceva mult mai incontrolabil, ceea ce înseamnă că Rusia trebuie să exercite o maximă prudenţă în modul în care reacţionează la provocările NATO, pentru a evita înrăutăţirea din neatenţie a situaţiei şi căderea într-una din numeroasele capcane care i se întind.
Autor: Andrew Korybko, analist politic american de la Moscova, specializat în relaţia dintre strategia SUA în Afro-Eurasia, războiul hibrid şi viziunea globală a Chinei, One Belt One Road, despre conectivitatea Noului Drum al Mătăsii./abuzoian
Traducerea: Cristina Zaharia
GLOBAL RESEARCH (Canada), 20 aprilie 2019
