Propaganda şi cenzura sunt şi pentru comunişti instrumente pentru construirea „omului nou” · analizele politice, economice şi sociale trebuie să respecte linia Partidului Comunist şi ale conducătorului său · nicio emisiune nu poate intra pe post fără o riguroasă verificare prealabilă · din 1949 până în 1977 se ocupă cu aceasta Direcţia Generală a Presie şi Tipăriturilor · după 1977 autorităţile comuniste pretind că au renunţat la controlul asupra informaţiilor, în fapt Secţia de Presă a CC al PCR preia această responsabilitate · în studiourile teritoriale, ca şi la centru, mişună politruci şi activişti de partid trimişi pentru a supraveghea corectitudinea politică a emisiunilor · presiunile „de sus” variază în funcţie de perioadă: mai uşoare în anii ’60, mai apăsătoare în perioada următoare marcată de cultul personalităţii lui Ceauşescu · totuşi, profesioniştii din Radio continuă să-i respecte pe ascultători şi misiunea pentru care a fost creată instituţia lor · adevăraţii jurnalişti de presă audio reuşesc să „păcălească” cenzura şi să creeze o solidaritate între oameni.
Corneliu Dorneanu, redactor la Radio Iaşi, la Redacţia de ştiri, din 1967.
„Când am intrat eu în Radio era viza internă, viza politică a unui şef din Radio, erau anumite persoane care primeau aceste mandate, această încredere dată de conducerea Radioului şi de la Bucureşti. Primul redactor şef pe care l-am apucat eu în Radio – care a avut şi părţi bune, dar era vorba de un muncitor, fusese muncitor la Nicolina -, Grigore Colibaba, era un om destul de primitiv din punctul de vedere al cunoaşterii, al culturii generale, cu anumite apucături, sigur, din lumea din care venise el – făcuse o şcoală de partid şi atât. Ţin minte că odată, prezentând [eu] emisiunea de folclor, […] el mi-a pus o cruce pe ea, se viza cu culoarea verde – era plin Radioul de flacoane de cerneală verde, erau şi pixuri cu culoarea verde, viza era cu verde. Şi la Bucureşti [la fel]. Deci, era viza internă. De regulă, pentru viza respectivă era un şef, un şef de secţie, ceva de genul ăsta, secretar general de redacţie, care se rânduiau. Cel puţin noi, de la ştiri, trebuia să avem viză tot timpul. […]
Dacă lui nu-i convenea sau credea că un cuvânt sau o propoziţie trebuie modificate, viza internă nu făcea numai corecturi de ordin politic, făcea şi corecturi de ordin gramatical sau pe ştirile respective, deci, avea două componente această viză. După care venea cenzorul de la Direcţia Presei şi punea aşa numita ştampilă pătrată cu litera <T>, era un… nu ştiu de ce era <T>-ul ăsta. Şi care putea să respingă o ştire, putea să spună că nu-i convine, trebuia să demonstrezi sursa, exactitatea ştirii respective, dacă nu încalcă cumva anumite… a fost groaznic, să ştiţi! Pentru generaţia mea a fost o închistare şi o încorsetare, pentru că noi venisem cu alte idei, cu alte viziuni de la facultăţile de unde am plecat, de la profesorii noştri. […]
Deci, din ’80 s-au înrăit lucrurile. Cel puţin cei de la Redacţia muzicală aveau liste pe pereţi cu calendarul religios, ca să nu dea [la emisiunea] Melodia preferată… […] să nu dăm [dedicaţii musicale] cu nume de [sfânt], dacă era Sfântul Ion, să nu dăm la cei cu acel nume! Exista această interdicţie… Ba, am avut o interdicţie oribilă, chiar… cum să vă spun eu, mi-e greu să o definesc, să găsesc un cuvânt. Nu aveam voie – stupidă chestiune! – să vorbim de cei care aveau barbă, […] personalităţi culturale, scriitori. După aia, unii scriitori sau actori care erau fugiţi în străinătate, iarăşi intrau pe lista de interdicţii. Nu se puteau aborda, ştiu eu, anumite elemente din poezia lui Blaga, să zicem…”
[Interviu de Carmen Ionescu, 2017]
Grigore Ilisei, scriitor, redactor la Radio Iaşi în perioada 1966-1983.
„La Radio Iaşi a existat [cenzura], într-o perioadă, până la desfiinţarea în ’77 a cenzurii – că atunci s-a desfiinţat Direcţia Presei, dar s-a găsit o altă formă de cenzură, căci <nimic nu se pierde, totul se transformă> – deci a dispărut oficial cenzura, Direcţia Presei şi a venit cenzura internă. Adică responsabilitatrea venea pe şef, pe cei care aveau aşa numita <viză verde>, aşa se chema. Se semna fiecare emisiune, ca să poată să intre în direct pe post, în afară de cele care erau în direct, evident. Dar în legătură cu acelea se discuta în prealabil, evident se ştia despre ce e vorba…
Dar sigur că existau şi cuvinte care erau tabu. […] Iar cei care aveau listele erau cei de la Direcţia Presei, ei le aveau. După aceea, nu era că era o listă, dar cenzura… deci ea a fost trecută pe umerii celor care conduceau redaţiile şi, deseori, dacă erau oameni foarte slabi, erau chiar mai draconici decât cei de la Direcţia Presei, pentru că ăia aveau doar câteva lucruri care nu trebuiau să treacă, în rest se putea negocia cu ei şi au trecut lucruri… să ne închipuim câte cărţi au trecut, că te minunai că au trecut!”
[Interviu de Carmen Ionescu, 2017]
