Pietà, plăsmuirea artistică înfăţişând trupul lui Iisus coborât de pe cruce, ţinut în braţe de Fecioara Maria, devenea o temă populară în cea de-a doua jumătate a secolului al XIII-lea, mai ales în spaţiul gotic germanic. Un exemplu mult preţuit de istoricii de artă este Röttgen Pietà, o lucrare în lemn pictat, aparţinând unui sculptor anonim, care, în mod neaşteptat pentru veacul său, pune accent pe umanitatea personajelor.
Capodoperă a sculpturii Renasterii, Pietà creată de Michelangelo Buonarroti, în 1499, a trezit dezbateri şi multă emoţie, mai cu seamă datorită interpretării diferite faţă de lucrările de până atunci, pe aceeaşi temă. Atras, la cei 24 de ani ai săi, de comanda unui cardinalul francez, Jean de Billheres, care îşi dorea, pentru monumentul său funerar „cea mai frumoasă operă în marmură din Roma, pe care să nu o întreacă nici un alt artist”, Michelangelo a plămădit, dintr-un singur bloc de marmură de Carrara, capodopera ce îşi află tihna astăzi în Bazilica Sfântului Petru de la Vatican. Pietà a fost găzduită, mai întâi, la capela Santa Petronilla, situată lângă transeptul sudic al bazilicii Sfântul Petru. Mai târziu, în secolul al XVIII-lea, la peste 200 de ani de la crearea sa, opera a ajuns în prima capelă din partea dreaptă a Bazilicii Sfântului Petru. Supusă mai multor refaceri şi unei restaurări ample după ce a fost atacată cu un ciocan, de un geolog, de Rusalii, în 1972, Pietà este apărată acum de un geam blindat. Pietà de la Roma, cum mai este numită, este singura operă a lui Michelangelo care poartă semnătura artistului. Se spune că, auzind zvonuri că lucrarea ar fi fost a unui alt sculptor, Michelangelo a dăltuit pe centura de pe pieptul Fecioarei Maria numele său. Giorgio Vasari, care istoriseşte povestea semnăturii, spune că, mai târziu, artistul a regretat acest gest şi a jurat că nu va mai semna nici o altă lucrare.
O altă Pietà a lui Michelangelo, lucrată spre finalul vieţii, o compoziţie cu patru personaje, datând din perioada 1547-1555, expusă la Museo dell’Opera del Duomo, la Florenţa, este denumită după Francesco Bandini, cel care a cumpărat-o de la un servitor al artistului, după ce acesta aproape că a distrus-o, după opt ani de lucru. Bandini a dispus restaurarea ei şi lucrarea a rămas în familia sa, la Roma, până spre finele secolului al XVII-lea, când i-a fost vândută lui Cosimo al III-lea de’ Medici, penultimul Mare Duce de Toscana, care a dus-o la Florenţa, unde s-a plimbat din muzeu în muzeu, o vreme, până când a ajuns la Museo dell ‘Opera del Duomo. Accentul în acest grup statuar cade pe alunecarea trupului lui Iisus, subliniată de braţul stâng alungit şi de torsul răsucit. Personajul cu barbă şi glugă pe cap adăugat în spate fost considerat un autoportret al artistului, având trăsăturile fie ale lui Nicodim, unul dintre primii ucenici ai lui Iisus, fie ale lui Iosif din Arimateea, care a strâns sângele lui Iisus în Sfântul Graal.
Pietà Rondanini, mutată, cu câţiva ani în urmă, de la Galeria Scarlioni Gallery din Muzeul de Artă Antică al Castelului Sforza, la noul Muzeu al Pietà, amenajat la fostul Ospedale Spagnolo, tot parte a castelului, a fost creată de Michelangelo în două etape, între 1552 şi 1553, şi între 1555 şi 1564, şi este marea operă neterminată la care artistul italian a dăltuit în ultimele zile de viaţă, aproape orb. Lucrarea a fost găsită în casa sa din Roma, dar i s-a pierdut urma mulţi ani, până când a reapărut în palatul marchizului Giuseppe Rondinini (şi Rondanini), un distins mecena şi colecţionar din Roma. Această ultimă Pietà a geniului renascentist se doreşte a fi o meditaţie asupra morţii şi a salvării sufletului, o efuziune a unei infinite sfâşieri, cum trebuie să fi simţit Fecioara pentru Fiul ei mort, atât de intensă, încât nu putea sălăşlui într-o operă finită. Unii specialişti au sugerat chiar că opera nu ar trebui considerată neterminată, ci aflată într-o continuă dezvăluire, pentru de a se lăsa descifrată de privitor, peste veacuri.
Tema Pietà se regăseşte şi în pictură, o versiune timpurie fiind prezentă în frescele descoperite în mica biserică bizantină de secol XII, Sfântul Pantelimon, din Gorno Nerezi, Macedonia. O interpretare diferită de versiunile flamande sau italiene ale vremii, Pietà de la Villeneuve-lès-Avignon, numită şi Pietà Avignon, considerată una dintre cele mai reprezentative opere de artă ale secolului al XV-lea, i-a fost atribuită pictorului francez de manuscrise iluminate, Enguerrand Charonton. Trupul curbat al Mântuitorului este o expunere originală, ca şi pesonajele rigide, parcă oprite într-o secvenţă temporală, pe un fundal ce are în loc de cer aplicată foiţă de aur, cu inscripţii. Inspirată de lucrarea lui Quarton este Pietà de Tarascon, tot de secol XV.
De-a lungul carierei sale artistice, Giovanni Bellini a abordat adesea tema iconografică Pietà, cea mai apreciată fiind cea pictată între 1465 şi 1470, Pietà de la Pinacoteca din Brera, căreia i-a fost donată de viceregele Italiei, Eugène de Beauharnais, în 1811. Cu personaje sculpturale, compoziţia pare a fi o întruchipare a tânguirii şi sfâşierii, în care Bellini îşi îndreaptă atenţia cu precădere asupra aspectelor umane ale dramei lui Iisus şi a Fecioarei Maria, Mama Sa.
Imaginea Fecioarei Maria ţinându-şi în braţe Fiul mort l-a inspirat şi pe Tiţian, într-o lucrare considerată ultima sa operă, păstrată acum la Gallerie dell’Accademia în Veneţia. Menită a fi un ex-voto spre a împiedica răspândirea epidemiei de ciumă din acel an, pictura ar fi urmat să înfrumuseţeze capela lui Iisus din Bazilica Santa Maria Gloriosa dei Frari, însă a rămas în casa artistului şi, dupa moartea sa, unul dintre discipoli a terminat tabloul, făcând unele modificări. În 1631 lucrarea a fost transferată la biserica Sant’Angelo, având să ajungă, în final, la Veneţia, în 1814.
Originar din Creta şi devenit fiu al Spaniei, El Greco, inspirat de Pietà Bandini a lui Michelangelo, tălmăcea, într-o paletă cu influenţe veneţiene şi un puternic contrast al luminii şi umbrelor, intensitatea şi expresivitatea dramei Fecioarei Maria. A sa Pietà din perioada 1571-1576, aduce nouatea unei compoziţii în triunghi, descriind pe fundal un peisaj cu un văzduh tumultuos, clocotind de durerea nemărginită şi trăirile intense ale personajelor, ca într-o rugăciune înălţată spre Cer.
În secolul al XIX-lea, olandezul Vincent Van Gogh îşi inspira a sa Pietà dintr-o litografie a unui tablou cu aceeaşi temă semnat de marele romantic francez Eugène Delacroix. „Numai Delacroix şi Rembrandt l-au pictat pe Iisus aşa cum simt eu”, mărturisea Van Gogh. De la Delacroix, Van Gogh a preluat tema şi compoziţia, adăugând nota sa cromatică unică. Galbenul puternic şi albastrul intens se înlănţuie într-un contrast dinamic, cu o viguroasă şi, totodată, delicată pensulaţie, pentru a umple formele unduitoare ale personajelor. Fundalului întunecat al lui Delacroix artistul olandez îi substituie un cer înflăcărat de soarele la asfinţit. Şi, în timp ce tabloul romanticului francez se încadrează în tradiţia plastică, Van Gogh îşi ia libertatea de a schimba orice, nu numai scena reprezentării sacre, pe care o învăluie într-un şuvoi de trăiri năvalnice, ce se revarsă peste întreaga compoziţie, lăsând, parcă, să se strecoare spre privitor tresăririle sufletului împovărat de chin al artistului.
(Autor: Cristina Zaharia – RADOR)
