În anii comunismului naţionalist şi ai cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, <tovarăşul> şi <tovarăşa> au ajuns să controleze în mod direct întreaga presă. În acest context a venit „de sus de tot” ideea ca posturile teritoriale Radio Târgu Mureş, Radio Cluj, Radio Iaşi, Radio Craiova, Radio Timişoara să fie închise. O hotărâre venită peste noapte, aşa cum vin toate deciziile dictatoriale. Acest lucru petrecut în 12 ianuarie 1985 a bulversat lumea jurnaliştilor de radio din studiourile regionale, a produs stupoare şi derută şi a lăsat temporar sute de oameni fără slujbă.
George Balica a fost la Radio Timişoara reporter şi apoi redactor la emisiunile economice.
„În 1985 posturile teritoriale au fost desfiinţate… Cum aţi primit ştirea?
Imaginaţi-vă cum aţi primi dumneavoastră ştirea când pentru astăzi v-aţi pregătit, aţi fost dimineaţă la o şedinţă de redacţie, aţi pregătit emisiunile şi vine cineva şi vă spune: <De astăzi nu mai emiteţi!>, fără niciun fel de explicaţie. […] S-a făcut o şedinţă cu şefii de secţie şi şefii de secţie au comunicat mai departe. Spuneau: <Deocamdată nu ştim până când, dar astăzi nu avem voie să emitem…>
Şi a doua zi v-aţi dus din nou la serviciu…
Bineînţeles! Ne-am dus şi a doua zi şi multe alte zile după aceea, până ne-am găsit fiecare un alt loc de muncă.
Nu aţi fost ajutaţi, repartizaţi?
Ba da, ba da… Am fost ajutaţi şi de cei din redacţie… Acuma, norocul a fost că fiecare dintre noi mai aveam cunoştinţe cu cei cu care colaboram şi am primit înţelegere şi ne-am găsit repede serviciu, deşi puteam să stăm până în luna iulie, deci eram într-un fel şomeri pe o perioadă de şase luni de zile, cu salariile plătite la zi chiar dacă nu lucram.”
Vasile Bogdan, gazetar de presă scrisă apoi de radio, făcea în anii ’80 la Radio Timişoara emisiuni-portret cu persoalităţi cultural-ştiinţifice şi seriale audio.
„Eu tocmai mă întorsesem de la un val de înregistrări realizate cu Unirea din 1859 şi tocmai când am sosit în studio, aşa, am intrat într-o atmosferă foarte ciudată. Acuma, cum să vă spun, noi n-am ştiut dinainte, totul a venit ca o ghilotină, ne-am trezit pur şi simplu, era 15 [12] ianuarie şi ni s-a spus <Gata, s-a terminat!> La care noi am holbat ochii şi în timpul acela în care ni se promitea marea cu sarea, mierea şi tot ce vrei, aşa, comunism şi toate zările alea aurite, brusc să te trezeşti fără loc de muncă şi să te trezeşti fără obiectul muncii tale… bine, noi eram deformaţi, eram o mână de oameni care nu ştiam să facem altceva, nu mai ştiam să facem altceva decât radio şi ne-am trezit, pur şi simplu, aruncaţi în aer!
Şi atuncea a fost aşa, un moment de mare derută, în care ne-am aşezat toţi la bufetul din subsolul clădirii şi ne-am întrebat ce va fi. Şi atunci a existat totuşi o înţelegere la nivel local şi anume: primul secretar al judeţului, de partid, a luat o cale… ne preţuia, ştia ce profesionişti suntem şi atunci a zis: <Domnule, haideţi să vedem, să găsim soluţii improvizate, aşa fel ca [lumea] să fie mulţumită şi, în fine, să aibă de unde să ia o pită, în definitiv şi la urma urmei. Şi aşa ne-au repartizat şi, în decurs de vreo două săptămâni, fiecare [s-a dus] în altă parte, în alt drum. O perioadă care a durat patru ani. […]
Eu, printr-o anumită întâmplare, am ajuns la Secţia de propagandă a Comitetului municipal de partid din Timişoara, deci la Consiliul local. Era un sector de care mă ocupasem, cunoşteam problemele, fiindcă şi în Radio lucrasem cu aceiaşi oameni. Deci, lucram cu oamenii din artă şi cultură, deci cu scriitori, muzicieni, cu actori şi cu oameni din sănătate, sectorul sanitar.”
Agneta Victoria Nica, angajată la Radio Timişoara încă de la terminarea facutăţii, făcuse în primii ani reportaje social economice; în 1985 era redactorul emisiunilor de ştiinţă.
„Eu eram acasă la petrecere, era ziua fiului meu şi, într-o sâmbătă după amiază, m-a sunat o colegă care era redactor de serviciu în ziua respectivă, <Gata, nu mai emitem!> N-am înţeles, evident, despre ce este vorba. Se primise un telefon la prânz, în timpul emisiunii în limba germană, <În acest moment întrerupeţi emisia!> I-au mai lăsat să se termine emisiunea aceea şi din momentul respectiv nu am mai emis. A doua zi ne-am dus, evident, cu toţii în redacţie şi ni s-a spus că a venit ordin că Radio Timişoara [şi] toate posturile teritoriale îşi întrerup activitatea din acel moment, fără niciun fel de explicaţie. Au spus că era o iarnă foarte grea, că [se face] economie de curent, vă daţi seama, poveşti care nici pe copiii mici nu-i mai adormeau. A fost o lovitură pentru noi toţi. […]
Ni s-a spus că fiecare dintre noi, evident, va primi un loc de muncă pe undeva – că, nu-i aşa, şomaj nu exista la vremea respectivă, nu era voie să nu lucrezi undeva. Cei mai mulţi dintre noi am ajuns în fabrică. Au fost câţiva colegi care erau mai bine poziţionaţi, probabil politic, care au ajuns la Comitetul de partid, Comitetul regional de partid sau la Comitetul de cultură, cum s-o mai fi chemat atuncea. […] Eu am lucrat doi ani de zile la o fabrică, o mare fabrică din Timişoara – am lucrat, vorba vine. Ei nu aveau nevoie de mine, eu nu aveam nevoie de ei, dar asta era, n-avea nicio legătură cu ce ştiam să fac sau ce-mi plăcea să fac.”
Ioan Olaru lucrase până în 1983 la carul de reportaj al Televiziunii; în 1985 era şeful Serviciului radio din RTV Timişoara; după închiderea postului avea să rămână la Direcţia Radioteleviziune, pe postul de inginer.
„Ne-a anunţat directorul nostru, fiindcă el a fost sunat în jur de ora 12.30, în 15 [12] ianuarie, să încetăm emsiunea şi urma să intre emisiunea germană şi n-a mai intrat. Scurt şi foarte rece, aşa, atâta a fost tot…
Ce s-a întâmplat cu salariaţii, cu inginerii cu tehnicienii?
A început un fel de… ca să nu fie o minimă manifestare pe acolo, au început ne împartă, au venit oferte; ni s-a oferit ba acolo, ba la… instituţiile de-atuncea, fabrici şi uzine. […] Puteau să meargă la Direcţia de Radioteleviziune cei care se ocupau de emiţătoare, în ideea dacă rămân – şi au rămas – două studiouri care să fie întreţinute din cauza [în serviciul] apărării civile, asta era problema. Noi aveam un circuit cu apărarea civilă şi în caz de calamităţi sau alte întâmplări puteau să intre [în emisie] de-aicea, din studio, pentru anunţarea cetăţenilor. […] Rezerva de emisie era un magnetofon pe baterii, dacă cumva se întâmpla să cadă reţeaua sau aşa ceva…
Şi câţi oameni au rămas pentru întreţinerea acestui echipament?
Au rămas cam 10 oameni, dar aveau [şi alte] sarcini în cadrul direcţiei, nu numai pentru asta… Şi sporadic aşa mai se trecea acolo, mai curăţam praful de pe aparate, aşa, din când în când, cam asta făceam cinci ani de zile sau patru, din ’85 până în ’89.”
[Interviuri de Octavian Silivestru, 2017]
