În anii comunismului naţionalist şi ai cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, <tovarăşul> şi <tovarăşa> au ajuns să controleze în mod direct întreaga presă. În acest context a venit „de sus de tot” ideea ca posturile teritoriale Radio Târgu Mureş, Radio Cluj, Radio Iaşi, Radio Craiova, Radio Timişoara să fie închise. O hotărâre venită peste noapte, aşa cum vin toate deciziile dictatoriale. Acest lucru petrecut în 12 ianuarie 1985 a bulversat lumea jurnaliştilor de radio din studiourile regionale, a produs stupoare şi derută şi a lăsat temporar sute de oameni fără slujbă.
Prozatorul Grigore Ilisei a fost mai întâi redactor şi redactor-şef adjunct la Radio Iaşi; în 1985 fusese trimis în presa scrisă, din cauza unui „dosar prost” pe care îl avea la cadre, dar colabora cu radioul.
„Posturile teritoriale, regionale, au fost desfiinţate în 12 ianuarie 1985, rase dintr-un condei, – dintr-un condei, efectiv, fără nimic prealabil – şi eu din câte ştiu, acuma nu ştiu în ce măsură e adevărat sau nu e adevărat, dar din ceea ce a circulat în vremea respectivă, din zvonistica epocii, ştiu că această decizie s-a luat ca urmare a faptului că în emisiunea postului de radio Târgu Mureş, emisiunea în limba maghiară, apăruseră nişte lucruri neconvenabile pentru conducerea de atuncea a ţării şi ca să nu desfiinţeze numai secţia maghiară sau numai postul de la Târgu Mureş atunci au fost desfiinţate la dispoziţia expresă a tovarăşei Elena Ceauşescu toate studiourile teritoriale.
Şi a urmat o situaţie dramatică în care oamenii… practic li s-a frânt drumul, cariera. Eu plecasem din ’83, am asistat şi eu de pe margine într-un fel, dar cu pasiunea şi cu durerea pe care o împărăşeau toţi colegii mei. Eu eram deja în redacţia revistei Convorbiri Literare, membru al Uniunii Scriitorilor, mă aflam în conducerea filialei din Iaşi a Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi şi colegii mei au venit în ajutorul meu şi deşi aveam o interdicţie de a mai lucra în presă, am devenit redactor de rubric la revista Convorbiri Literare unde am rămas până în 1989 când colegii m-au chemat aici pentru a reface Radioul care fusese practic suprimat, distrus, în 12 ianuarie 1985.”
Corneliu Dorneanu a fost redactor de ştiri la Radio Iaşi şi apoi realizatorul unor emisiuni economice şi de folclor.
„Cum s-a închis atunci Radio Iaşi?
Aţi folosit reflexivul… <a fost închis>. A fost un moment crâncen, cumplit, pentru noi cei care funcţionam atuncea aici. Pentru că a venit ca un satâr, ca un… ceva care poate veni să-ţi curme viaţa, ca să facem o comparaţie. A fost curmată viaţa unei instutuţii!… Era o iarnă grea în 1985, treaba s-a întâmplat în 12 ianuarie 1985, o iarnă grea cu zăpezi de un metru şi ceva şi ţin minte că eu fusesem scos de la ştiri datorită dosarului şi mi s-au dat mai multe domenii de care să răspund, printre care şi două judeţe din Moldova, mi s-a pus un magnetofon în spate şi <du-te şi…> – eram redactor principal – <devino din nou reporter>, dar asta a fost soarta şi situaţia.
Şi ţin minte că în dimineaţa respectivă m-am dus să văd ce se întâmplă cu căile ferate, să fac un reportaj din Complexul CFR Iaşi. Şi cei de acolo, când m-am întors la Radio, mi-au dat un Aro care putea circula pe zăpezile alea, să vin înapoi în Radio. M-au adus, în holul principal al Radioului erau adunaţi toţi colegii mei, cu nişte figuri extreme de triste, o atmosferă sumbră…
N-aţi avut niciun semn înainte?
Nu… erau semne, semne au fost, o să vă spun imediat despre ele… […] Au fost semnale când securitatea a trimis oameni ca să pătrundă în Radio, să găsească motiv că <uite, ăştia nu-s atenţi cu paza>, dar aceşti indivizi au fost prinşi. După aia, ni s-a făcut o anumită şedinţă şi au venit anumite cadre de partid. Ţin minte că un secretar cu propaganda de la Iaşi a venit şi ne-a spus – se numea Floareş – ne-a spus: <Tovarăşi redactori, dumneavoastră una gândiţi şi una spuneţi pe post!> Probabil că eram înregistraţi, sigur, erau foarte multe surse pentru ei, de informare, cu privire la ceea ce vorbeam noi între noi, probabil că erau microfoane, să fim înregistraţi şi aşa mai departe. Deci au existat semnale… […]
Să descriu momentul ăla înfiorător, că nu pot să-l numesc altfel. Eu am intrat foarte senin, cu reportajul făcut, cu reportofonul în spate, toţi erau trişti, cu nişte figuri încrâncenate. Şi zic: <Ce s-a întâmplat? A murit cineva?> – eu. <Nu ştii nimic…>, era directorul, redactorul şef, Cristian Chelaru, Dumnezeu să-l odihnească. Zice: <Cornele, din acest moment noi nu mai existăm ca instituţie!> În momentul ăla, m-am aşezat jos pe un scaun, pe o canapea, în holul central al Radioului, clădirea veche. S-a mai păstrat şi acum o parte din această clădire şi sper s-o păstreze generaţia de astăzi, că e monument istoric… Şi atunci am aflat că [a fost] un simplu telefon venit de la preşedintele… – se chema atunci Radioteleviziunea Română – care a anunţat că închidem şi nu mai emitem şi că toate emiţătoarele vor fi preluate de Radio Bucureşti. Şi a urmat după aia această nebunie – a fost o nebunie, altfel nu pot s-o numesc!
Atunci am aflat că Televiziunea a fost redusă la două ore pe zi, au plecat 1000 şi ceva de oameni din sistem, din toată Radioteleviziunea Română. Emisiunile radioului central au fost drastic reduse, suprimat Programul III care era pentru tineret, ajustat sau îngustat Canalul II al Radioului. Studiourile teritoriale, toate cele cinci, Iaşi, Cluj, Timişoara, Târgu Mureş şi Craiova au fost închise. Personalul… a durat vreo două luni redistribuirea personalului. S-au creat în judeţele unde erau sediile Radioului, deci Iaşi, Cluj, Timişoara, Târgu Mureş, Craiova comisii ale autorităţii de partid şi de stat care să găsească servicii pentru numărul de oameni. Noi aveam cei mai mulţi, aveam şi car de Televiziune aici, am fost 100 şi vreo 30 şi ceva de oameni, dintre care mulţi tehnici, oameni care nu ştiau decât să… cu mâna pe butoane, pe tehnică sau redactori sau reporteri sau aşa ceva, din Radio [au fost scoşi oameni] care nu aveau altă profesie, erau descalificaţi pentru alte profesii. A fost o nenorocire! Doi oameni s-au prăpădit de suflet amar, doi colegi au murit de inimă, doi colegi, da, cu infarct, după momentul acesta. Au fost lucruri care nu se ştiu! Lucruri care prea puţin interesează astăzi sau despre care s-a vorbit prea puţin. Dar ceea ce m-a frapat în mod negativ a fost că, pe mulţi dintre noi, unii colegi de la Bucureşti cu care am avut bune legături, aproape că nu ne-au mai cunoscut! Eu ţin minte că aveam un reportaj care doream să fie difuzat. Şi am dat telefon la Bucureşti: <Dom’le, vi-l dau să-l daţi [pe post]…> <Nu, că avem pus correspondent…> Secretarii de partid au rămas corespondenţi în cele cinci studiouri, de regulă. Tot o politizare din asta, odioasă, mârşavă, că altfel nu pot s-o numesc.
Şi legătura noastră de suflet cu Radioul s-a rupt în mod brutal, nefiresc, cu suflete schingiuite, despre asta vorbim.”
[Interviuri de Carmen Ionescu, 2017]
