În anii comunismului naţionalist şi ai cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, <tovarăşul> şi <tovarăşa> au ajuns să controleze în mod direct întreaga presă. În acest context a venit „de sus de tot” ideea ca posturile teritoriale Radio Târgu Mureş, Radio Cluj, Radio Iaşi, Radio Craiova, Radio Timişoara să fie închise. O hotărâre venită peste noapte, aşa cum vin toate deciziile dictatoriale. Acest lucru petrecut în 12 ianuarie 1985 a bulversat lumea jurnaliştilor de radio din studiourile regionale, a produs stupoare şi derută şi a lăsat temporar sute de oameni fără slujbă. Au mai rămas doar câţiva tehnicieni pentru întreţinerea aparaturii rămase la studiouri. Acest lucru a făcut posibilă redeschiderea posturilor într-un timp foarte scurt, în ziua de 22 decembrie 1989, imediat după ce Nicolae Ceauşescu a părăsit puterea.
La Cluj revoluţia a început în 21 decembrie 1989, în Piaţa Păcii, cu o manifestaţie anti-ceauşistă care a fost reprimată dur de forţele de ordine de la primele ore ale după amiezii. Au fost morţi şi răniţi. A doua zi dimineaţa s-au strâns mai mulţi oameni care au scandat lozinci anti-ceauşiste şi de solidaritate cu Timişoara. La 13.30 s-a aflat despre fuga lui Ceauşescu de pe clădirea Comitetului Central din Bucureşti, iar revoluţionarii clujeni s-au răspândit în punctele importante ale oraşului. Un grup a intrat în clădirea postului Radio Cluj. Foştii angajaţi, cei care fuseseră daţi afară cu aproape cinci ani înainte, au venit şi ei în grabă. La orele 17.30 postul a fost capabil să emită din nou. Coordonatorii acestei acţiuni au fost actorul Dorel Vişan şi scriitorul Horia Bădescu. Grupul de tehnicieni – Traian Trica, Petru Jucan, Onoriu Atanasiu şi Marius Liţiu – a finalizat pregătirile tehnice şi a făcut posibilă prima emisie a postului. Au fost emoţii extraordinare în acest moment istoric al radioului…
Traian Trica a fost un devotat tehnician al radioului clujean, din 1967 până la închiderea postului. A avut un rol în pregătirea tehnică pentru relansarea emisiunilor, în ziua de 22 decembrie 1989 .
„În 21 [decembrie] după amiază am venit acasă şi seara o colegă de-a mea care făcea permanenţă acolo, una dintre colegele mele, zice: <Măi Tami, te rog frumos vino şi stai cu mine, că eu mor de frică, eu aud de aicea cum se împuşcă în oraş!> precis că auzea de aici, de la Fabrica de Bere, că e cel mai aproape punct de Radio Cluj. […] Şi mă duc acolo şi stau peste noapte cu ea, acolo, în Controlul [Tehnic] General şi nu se întâmplă nimic. A doua zi dimineaţa m-am dus acasă, ca pe urmă să auzim că … a apărut la televizor că Ceauşescu o fugit. <Gata>, am spus familiei, <eu mă duc la Radio>. Soţia mea <Vai, nu te du!…> <Măi, eu mă duc…> M-am dus.
Am stat acolo toată noaptea, deci în noaptea de 22 spre 23, şi apoi am venit acasă… […]
Colegii mei, un inginer care nu mai este – amândoi nu mai sunt – unul, Atanasiu şi unul, Jucan […] au rupt sigiliul, ei erau şefii cum ar veni, inginerul şi cu inginerul celălalt, că doi ingineri [erau]…
Deci s-a adunat toată lumea la Radio şi s-a hotărât…
Da… <Noi dăm drumul la emisie!> <Păi, cum să dăm drumul? E sigilat…> <Păi, rupem sigiliul!> Am rupt sigiliul şi am băgat în priza aceea stecherul ăla special cu patru contacte, U-link-ul ăla, cum se numeşte. Şi în momentul acela, ca şi cum ai da un întrerupător, face contact şi transmite mai departe. […] Când am ajus eu de fapt la Radio, pe la 4 şi ceva, deja la poartă era multă lume. […] Şi am intrat, <Hai, ce facem, cutare, ne pregătim pentru emisie…>. Căutăm benzi, ce mai aveam noi prin dulapuri, cu muzică, cu nu ştiu ce, cutare. Şi ne-am dus în cabina de emisie şi… or venit redactorii, au început să se gândească la un text, au făcut un text şi la ora 5 şi ceva i-am dat drumul. După aceea, când am văzut că merge totul bine m-a apucat un plâns! Că plângeam acolo, aşa, îmbrăţişaţi, cu colegii! Vă daţi seama, a fost o emoţie! Dar o clipă nu ne-am gândit că dacă totul ar fi eşuat, poate câţiva de astăzi nu mai eram aicea. […]
Şi-apoi am dat drumul la emisie, bine, am făcut legătura cu staţia, <Gata? Gata? Suntem gata?> <Nu>. Şi aveam nişte panouri, aşa, unde scoteai un fel de dop cu mai multe contacte şi-l băgai în altă găurică. Şi am băgat acolo şi am dat drumul la emisie.”
Horia Bădescu, poet, prozator, eseist, s-a implicat mult în reluarea activităţii postului Radio Cluj al cărui director avea să fie în anii ’90.
„Am stat o vreme, m-am uitat la ce se întâmplă şi pe urmă am discutat cu [actorul Dorel] Vişan, <Dom’le, nu crezi că ar fi timpul să dăm drumul la… să încercăm să dăm drumul la Radio?> <Ba da>, zice, <du-te!> Şi m-am dus împreună cu un grup de tineri, vreo trei, […] Era un jeep din ăsta, eram cu un grup de tineri, mă rog… cum s-a întâmplat cam peste tot, cu tricolorul, am ajuns la Radio unde prietenul meu, Constantin Colhon era acolo. Şi au început să apară rând pe rând colegii noştri, i-am anunţat pe unii, pe alţii şi am început să vedem cum putem să dăm drumul. Am luat legătura cu Bucureştiul, noroc că la Bucureşti era Eugen Preda care era om de radio şi care a înţeles imediat situaţia şi care a permis intrarea în emisie a studiourilor, nu în sensul ăsta, ci luând legătura cu cei care difuzau, cu cei de la relee, că degeaba ocupai studioul şi pregăteai emisiune dacă nu aveai releele pe care să emiţi.
Am compus primul comunicat către ţară, ca să zic aşa, pe care l-am citit împreună cu colegul meu, Constantin Colhon – l-am ascultat nu mai ştiu cu ce ocazie… […] nu mi-am recunoscut vocea! Era atâta emoţie în ce se întâmpla atunci! Şi am intrat la ora 6 în emisie, era nebunie. […] Era o nebunie întreagă, veneau tot felul de zvonuri din toate părţile. Ceea ce am reuşit noi să facem atunci şi ceea ce am făcut şi pe urmă, în zilele care au venit după 22 [decembrie], a fost să încercăm totuşi o triere şi să nu dăm ştiri care nu puteau fi controlate. […] Te sunau de nu ştiu unde: <E un terorist aicea care…> Se plăteau tot felul de poliţe de-astea, personale, se făceau… era o nebunie întreagă! […]
Am reuşit mai spre seară să obţin prin intermediul lui Dorel Vişan să facem să ni se [trimită o trupă de apărare]… că nu ştiam ce se va întâmpla! Fuseseră oameni, oameni civili care formau un fel de zid de apărare în jurul studioului, dar să ni se trimită o trupă. Au fost, nu ştiu, opt-nouă soldaţi care au venit cu un căpitan, care să apere studioul dacă ar fi fost cumva atacat în nebunia aia. Şi am stat… la 12 noaptea s-a încheiat emisia, n-aveam [benzi], că n-aveam fonotecă, n-aveam nimic din ce s-a mai putut recupera, discuri, totul a fost aşa, cum să spun… […]
În fine, s-a încropit, s-a intrat în direct, am permis unor oameni să intre, să-şi spună ce aveau de spus pe post. […] Au mai găsit fetele, operatoarele, pe undeva, nişte benzi de muzică ale studioului, pe care le păstraseră. În orice caz, atuncea nu atâta de muzică era [nevoie], lumea vroia vorbă, <se discuta cu ţara>, ca să spunem aşa.
Şi la 12 când am închis, au plecat marea majoritate acasă, eu mi-am asumat… Am intrat, ca să zic aşa, în mod spontan, m-au împins într-un fel colegii să coordonez ce se întâmpla acolo. […] Am rămas în studio, am petrecut noaptea acolo, uitându-ne la ce se întâmpla la televizor, la ce se întâmpla la Bucureşti unde era nebunia aia …Dimineaţa am dat drumul la ora 6, ca de obicei, am dat drumul, am intrat în emisie. […]
Cum aţi putut organiza aşa rapid postul?
Foarte repede, pentru că toată lumea se întorcea cu setea aceea… veneau la locul pe care-l ştiau atât de bine, îşi petrecuseră o parte importantă din viaţa lor şi vroiau să vină cu entuziasmul ăla al Facerii Lumii. Toţi trăiam sentimentul că va fi o lume nouă. Din păcate nu s-a întâplat să fie aşa, dezamăgirea este enormă. Am crezut atunci că doar valoarea, doar talentul, doar dreapta măsură vor fi argumentele şi axele pe care se va construi această lume nouă.”
Stela Maria Ivaneş, scriitor, a fost 30 de ani realizator de emisiuni de ştiinţă la Radio Cluj.
„Eu eram bolnavă, cu congestie pulmonară acasă şi aveam o femeie care făcea curăţenie, că se apropia Crăciunul. Şi la un moment dat, cum moţăiam, că aveam febră, aud că tună. Şi zic: <Erzika, du-te pe balcon că sunt perdelele întinse, că tună>. Zice: <Doamnă, nu tună se împuşcă>. Zic <Dar fii serioasă, Erzika, ce să se împuşte, ai înnebunit?!> Şi de fapt se împuşca!.. Şi atunci a sunat telefonul şi un prieten de-al nostru […] zice: <A pornit Radio Cluj! Voi nu ştiţi?> Zic: <Nu, vorbeşti serios?> Zice <Da>. Şi ne-am îmbrăcat şi am plecat… […]
[La Radio] sălile erau absolut goale şi reci şi eu cu congestie pulmonară, dar nu conta… şi cu o grămadă de soldăţei de-ăştia tinerei care atunci au fost încorporaţi – dezbrăcaţi, nici vestoane n-aveau, numai sacou, trebuiau să apere un punct strategic… Şi au fost foarte multe momente… acuma, ştiţi, e foarte uşor să vorbeşti dar atunci, în trăirile alea emoţionale de enormă bucurie şi frică n-am avut niciun pic de frică! Nu ştiu de ce, probabil că era aşa mare bucuria! Dar eram nemâncaţi, nedormiţi, am stat zile întregi acolo, direct la microfon. Vă daţi seama, nici n-aveam pe ce să scriem. Aveam un scaun… [doar] ăla care vorbea la microfon avea scaun. Şi am avut nişte momente foarte ciudate, în sensul că după ce ne-au adus mâcare în ziua de Crăciun, – ascultătorii care ne-au recunoscut -, ne-a dat un telefon cineva şi a zis: <V-am otrăvit, ticăloşilor!> şi a început să li se facă rău la unii…
Altă dată scriam un eseu despre libertate tot aşa, pe jos, pe podele, pe pereţi şi la un moment dat, chiar în faţa geamului, era un soldat cu o mitralieră şi toată a descărcat-o! S-a jucat… erau atât de tineri încă şi neexperimentaţi, că abia intraseră în armată şi m-am speriat într-adevăr puţin, că m-am gândit că atunci trage [în noi].”
[Interviuri de Silvia Iliescu, 2017]
