Marţi, 21 mai, marcăm sărbătoarea Sfinţilor Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa, Elena, în Calendarul creştin-ortodox. Calendarul greco – catolic menţionează, în această zi, sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, iar cel romano-catolic marchează sărbătoarea Elenei, mama împăratului Constantin. Praznicul se află sub taina Sfintei Cruci, semnul central al creştinismului, fiindcă Sfântului Constantin i s-a arătat pe cer semnul Crucii spre biruinţă, iar Sfânta Elena, mama sa, a descoperit, la Ierusalim, Crucea pe care Mântuitorul a fost răstignit. Însă Constantin cel Mare, împărat timp de 31 de ani, are merite incontestabile asupra libertăţii acordate creștinismului, a făcut din comunitatea prigonită o religie liberă și chiar privilegiată în imperiu și a asigurat unitatea Bisericii creștine. Importanţa Sfântului Împărat Constantin este legată direct de Edictul de la Milano din anul 313, care marchează intrarea în legalitate a religiei creștine pe întreg cuprinsul imperiului, dar și pentru organizarea Primului Sinod Ecumenic de la Niceea în anul 325, ambele momente fiind esenţiale în răspândirea religiei creștine.
Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus s-a născut la Naissus (astăzi Niš, Republica Serbia) în jurul anului 272, fiind fiul conducătorului de oşti roman Constantius Chlorus și al primei sale soții, Flavia Iulia Helena, fiica unui hangiu, în vârstă de numai 16 ani la acel moment, care se născuse în provincia Bitinia. Deşi Constantius Chlorus divorţează de soţia sa în anul 293, aceasta nu se recăsătoreşte, ci alege să traăiască departe de atenţia publică, dar foarte aproape de fiul său, pe care l-a sprijinit cu dragoste şi afecţiune.
În anul 293, Constantin a fost trimis la curtea lui Dioclețian în Nicomidia, imediat după numirea tatălui său ca unul din cei doi Cezari ai Tetrarhiei.
În 305, Dioclețian și Maximian abdică iar Constantius Chlorus devine Împărat al Imperiului Roman de Apus, însă un an mai târziu, la 25 iulie, acesta moare după ce se îmbolnăveşte grav în timpul unei expediții militare.
În perioada următoare generalul Chrocus alături de trupele loiale lui Constantius îl proclamă pe Constantin Împărat peste provinciile Galia, Britania, Germania și Hispania din Imperiul Roman, stabilindu-şi pentru perioada de până în anul 316 reședința principală în orașul Trier.
Constantin va conduce una din cele mai mare armate ale Imperiului roman, din zona frontierei de pe Rin, acesta având ca ţinte principale reconstruirea şi repopularea Galiei dar şi securizarea frontierei de pe Rin.
Pentru asigurarea stabilității imperiului, Constantin realizează dese expediții militare împotriva triburilor rebele germanice, o strategie care a asigurat liniştea relativă la frontieră.
Dar caracterul providenţial al lui Constantin pentru creştinism s-a înfăptuit în octombrie anul 312 atunci când înaintea unei lupte decisive cu rivalul său la tron, Maxențiu – cea de la Pons Milvius (Podul Vulturului), Constantin a văzut pe cer, ziua, o cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripția „in hoc signo vinces” („prin acest semn vei învinge”). Apoi, noaptea, în vis, i s-a arătat Mântuitorul, care i-a cerut să pună pe steagurile armatei sale simbolul Său, ca semn protector în lupte – steagul cu monograma creștină denumindu-se labarum.
Ca urmare a semnelor care i s-au arătat, Constantin se converteşte de la cultul lui Sol Invictus (Soarele Nebiruit) – cu origini orientale, la creştinism.
A urmat bătălia cu armata lui Maxenţiu formată din 150.000 de soldaţi, în urma cărei oastea lui Constantin, având doar 20.000 de membri, înregistrează o izbândă miraculoasă. La finalul luptelor, Constantin arată că a câștigat „instinctu divinitatis”, adică „prin inspirație divină”, inscripţie care se află dealtfel şi pe Arcul de Triumf al lui Constantin, care se păstrează la Roma.
A urmat Edictul de la Milan – denumit Mediolanum – în ianuarie 313, prin care Împăratul Constantin cel Mare hotărăşte caracterul de religie permisă al creștinismului, la fel cu celelalte religii din imperiu, însă momentul este văzut de cercetători drept punctul în care Constantin devine adevărat protector al religiei creştine: îi scutește pe preoți de obligația funcțiilor municipale și le acordă subvenții, elimină din legile penale pedepsele contrare spiritului creștin (răstignirea, zdrobirea picioarelor, sau arderea), îmbunătățește condiţiile din închisori, ușurează eliberarea sclavilor, asigură protecţie prin lege celor defavorizaţi – săraci, orfani și văduve, îngreunează divorțul şi pedepsește adulterul, bate monedă cu monograma creştină şi, nu în ultimul rând, atribuie Bisericii creștine casele imperiale de judecată (basilikos oikia), nume păstrat în limba română sub forma de biserică.
În anul 325 Constantin a convocat Primul Sinod Ecumenic de la Niceea care a proclamat învățătura ortodoxă despre dumnezeirea Fiului care este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut” (Simbolul Credinței sau Crezul). Totodată Sinodul de la Niceea a stabilit principiul alegerii datei Paștilor – prima duminică după lună plină după echinocțiul de primăvară – și a dat 20 de canoane pentru respectarea disciplinei bisericești. Însă Constantin avea să-şi desăvârşească la Niceea educaţia creştină, învățând despre credința Sfântului Spiridon, puterea rugăciunii și a evlaviei Sfântului Alexandru și despre bărbăția evanghelică a Sfântului Nicolae, ierarhul Mirelor Lichiei.
Un an mai târziu, Constantin cel Mare a trimis-o pe mama sa, Sfânta Elena, în fruntea unei solii, la Ierusalim, pentru a căuta crucea pe care a fost răstignit Domnul Iisus Hristos. Se spune că Elena a descoperit pe dealul Golgotei, în urma săpăturilor trei cruci, iar pentru a identifica crucea pe care a fost răstignit Hristos, a atins cele trei cruci de un om fără suflare, iar acesta a înviat în momentul în care a fost atins de Crucea Domnului.
Aşadar misiunea a fost îndeplinită astfel că la 14 septembrie 326, Episcopul cetății Ierusalimului, Macarie I, înalţă Sfânta Cruce în faţa creştinilor. Este motivul pentru care în fiecare an la 14 septembrie este prăznuită Înălţarea Sfintei Cruci.
Împărăteasa Elena a avut, la rându-i o contribuţie importantă la ridicarea Bisericii Sfântului Mormânt, a Bisericii din Bethleem, a celei din Nazaret, pentru a aminti doar câteva din sfinte lăcaşuri la a căror construire a contribuit. Astfel Elena a avut un rol important în întărirea şi răspândirea credinţei creştine.
Sfânta Împărăteasă Elena a trecut la Domnul în anul 327, la puţin timp după întoarcerea de la Ierusalim.
Constantin mai are meritul de a fi construit noua capitală a Imperiului Roman de Răsărit, Constantinopolul, inaugurată la 11 mai în anul 330. Şi aici împăratul a adus un sprijin puternic bisericii, în general, a construit numeroase lăcaşe de cult – între care şi cel al Sfinţilor Apostoli – , iar episcopul noii capitale a fost ridicat la rang de cinste, acelaşi ca şi cel al vechii Rome, statut întărit prin hotărâri ale Sinodului al II-lea Ecumenic din anul 381 și Sinodului de la Calcedon din 451.
Constantin cel Mare a murit în Duminica Rusaliilor, după o domnie de 31 de ani, la 21 mai 337 și a fost înmormântat în ctitoria sa de la Constantinopol, Biserica Sf. Apostoli.
Pentru meritele sale asupra creștinismului, Biserica l-a cinstit în mod deosebit, trecându-l în rândul sfinților, împreună cu mama sa, Sfânta Elena, numindu-l „cel întocmai cu Apostolii”, fiind prăznuiţi în fiecare an în ziua trecerii la Domnului a Împăratului Constantin
Conform tradiţiilor populare, această zi se mai numeşte şi Constantin Graur sau Constantinul Puilor, fiind o sărbătoare dedicată păsărilor de pădure, în care acestea se spune că îşi învaţă puii să zboare.
Ca urmare în această zi mulţi agricultori nu lucrează pentru a evita pagubele aduse holdelor de păsările cerului. De asemenea, în unele zone din ţară începând din această zi nu se mai seamănă porumb, ovăz şi mei, deoarece există credinţa că tot ce se seamană după această zi se va usca.
Lucrătorii din viticultură nu lucrează în această zi pentru că se crede că în caz contrar, graurii le vor distruge strugurii.
Tot în această zi se spune că păstorii hotărăsc cine le va fi baci, unde va fi amplasată stâna sau cine va fi paznic la păşunat.
În această zi există obiceiul tămâierii gospodăriilor şi stropirii cu aghiazmă, pentru alungarea spiritelor rele, iar în alte zone rurale se aprind focuri mari, în jurul cărora se aşează sătenii, iar în unele zone există obiceiul trecerii oilor prin acest foc, pentru a fi ferite de rele pe perioada în care se vor afla la stână.
Numele Constantin este de origine latină şi provine de la constans, constantis („constant”, „ferm”), iar Elena – străvechiul nume Helene – provine din gerecescul helane („torţă”, „făclie”, dar şi „foc sacru” – de la sărbătorile numite Heleneia, dedicate zeiţei Artemis), sau de la grecescul hele („lumina arzătoare a soarelui”).
Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena sunt doi dintre cei mai iubiti sfinţi de către români şi astfel se explică faptul că aproape 1.850.000 de conaţionali poartă numele de Constantin, Elena sau derivate ale acestora.
Nu în ultimul rând, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena sunt ocrotitorii Catedralei Patriarhale din Bucureşti, ctitorie a voievodului Ţării Româneşti Constantin Şerban Basarab (1654-1658). Biserica cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” a fost sfinţită în anul 1658 de patriarhul Macarie al Antiohiei şi al Întregului Orient, împreună cu mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti şi cu episcopii de Râmnic şi de Buzău. În anul 2003 vrednicul de pomenire Teoctist a primit în dar părticele din moaştele sfinţilor împăraţi, iar acestea sunt scoase la 21 mai în fiecare an, spre închinare, în faţa Catedralei.
