Am intrat joi după amiază în fosta mea facultate. Nu mai trecusem pe acolo de 22 de ani. Arată complet schimbată. În bine. Mult în bine. Aceste rânduri pot părea multora o banalitate. Dar nu toți au trăit acele vremuri.
Noi, pe la jumătatea anilor 90, aveam, în aceleași spații pentru cursuri sau seminarii, bănci capitulate fizic și psihic, aranjate disciplinat, milităros chiar, pe vreo trei rânduri, purtând mărturiile scrijelite în lemn ale trecerii câtorva zeci de promoții de învățăcei ai Universității. Ni se preda în săli când prea calde, când prea reci, cu geamuri aproape opace de atâta mizerie și chiar crăpate, rezemate în rame de lemn putrezit. Respiram un aer greoi, parcă același din urmă cu 50 de ani, mai mereu îmbâcsit de la poluarea ce năvălea prin ferestrele deschise în pauze. Palmele ne erau albe de la creta a cărei pulbere levita între pereții care, în orice culoare ar fi fost zugrăviți, tot cenușii arătau. Pe coridoarele lungi mirosea a fum rece și a scrumieră metalică, într-un picior, plină până la refuz.
Am fost una dintre primele promoții ale unei facultăți reînființate după 1989, cu un amestec de profesori și lectori recuperați de pe la diverse alte școli superioare, acolo unde, mai din convingere, mai din nevoia de a putea mânca pâinea câștigată, predaseră socialism științific, materialism dialectic, marxism-leninism, economie planificată și alte discipline fără orizont. Printre ei erau și câțiva dascăli minunați, probabil primii care au schimbat modul de predare și care, familiarizați cu disciplinele pe care le predau, le făceau oarecum atractive.
Istoria refuzată
În vremea aceea, visul unei ieșiri în afara țării era interzis. Mai degrabă îți doreai să te atace în somn coșmarul că nu ți se încheie nota la sport decât să te trezești dezamăgit după visul că ai plecat să înveți într-o școală din Vest. Bursele la universități din străinătate erau puține și nu ieșeau întotdeauna pe ușa dinspre avizier a secretariatului. Bani să îți finanțezi singur călătorii de studii în afara țării nu existau. În plus, mai erau și vizele care te țineau legat de glie. Nu temporar, cum erupția acelui vulcan islandez le-a interzis europenilor preț de câteva zile călătoria cu avionul, ci pe termen nedeterminat, cât timp locul României urma să rămână în zona cenușie a lumii civilizate, la marginea ei tampon în calea barbarismelor orientului. Asta a durat ani de zile – și a venit în continuarea interdicției de a călători impusă românilor în regimul dictaturii populare.
Știu, multora, aceste rânduri le pot părea de o banalitate sub standardul pretins unei publicații serioase. Dar nu toți au trăit acele vremuri.
De la susținerea licenței nu mai intrasem în clădirea astăzi modernă, funcțională spre jucăușă și viu colorată, numai bună pentru a lansa programe educaționale cuceritoare pentru tinerii care învață fundamentele demoscopiei sau tehnicile de luptă cu sărăcia și inechitatea. Nimic mai normal pe lumea asta decât să dezbați viața cetății cu studenții la sociologie. Să-i facă să descopere întregul context în care lumea pe care o vor studia a ajuns cum este.
Am fost la o dezbatere despre un fenomen tragic pe care lumea românească l-a trăit în decursul actualei sale generații, dar pe care, la fel de tragic, nu l-a procesat mai deloc. Poate din necunoaștere, deși e greu de crezut că nu s-a știut de existența lui. E imposibil să fi existat măcar o singură familie din Republica Populară Romînă sau din Republica Socialistă România în care să nu se fi discutat, în șoaptă, despre fuga în Occident – unii întrebându-se cum ar fi dacă, alții povestind despre cunoscuți plecați astfel în exil. Scuza lipsei de informație nu e validă, cel puțin în zilele noastre. De cel puțin un deceniu, jurnalista Marina Constantinoiu și o mână de oameni care au simțit fie nevoia de a ajuta să se facă dreptate, fie potențialul jurnalistic al subiectului, au tot scos la iveală bucățele din secretele bine păzite ale unui sistem încă plin de paraziți: drama celor care au încercat să plece ilegal din țară, forțând granița, fie pe uscat, fie pe Dunăre, înspre ceea ce atunci era Iugoslavia.
Ignoranță? Dezinteres? În orice caz, colegii mei mai tineri, viitori sociologi, nu au binevoit să participe la întâlnirea cu poveștile despre oamenii care au vrut libertatea și și-au riscat pentru asta viața. Aici. În țara lor. În România.
Aici? În România? Era ilegal să călătorești în străinătate? Nu aveai voie? Te împușcau dacă încercai să o faci? Nu. Așa ceva nu există. O astfel de lume există doar în distopii, doamna profesoară! Eventual în alte părți, în dictaturi. Nu aici. Nu în România. Nu în Europa!
Născuți în Europa
Tinerii născuți după 1990 în România au dificultăți în a înțelege lumea altfel decât au găsit-o. O refuză. Nu își pot imagina că nu poți face city break la Barcelona, nu poți să vezi un concert Taylor Swift la Amsterdam, nu ai acces în Ferentari la orice aplicație mobilă pe care le poate folosi și un puști de bani gata din Beverly Hills, nu vezi ultimul episod din serialul preferat la aceeași oră la care-l vede și Marea Britanie, nu îți poți cumpăra poșete de pe Champs-Élysées și nu poți bea o cafea în San Marco din Veneția. Această generație care votează acum în premieră a făcut prima oară baie în mare, baia aceea fără slip, cu pernuțe pe brațe și colăcel în jurul brâului, la Paralia Katerini, nu la Eforie Sud sau Cap Aurora. Erau prea copii când părinții lor stăteau la coadă la vize fără să știe dacă primesc sau nu dreptul de a călători în Europa.
Pentru ei, lumea închisă nu există. Nici pe dinăuntru, nici pe dinafară. Cum ar putea să își imagineze că un român poate fi împușcat în cap de un alt român pentru că vrea să treacă din România în Iugoslavia? Sau că un român ar putea muri de frig în Dunăre pentru că și-a dorit să iasă dintr-o țară ca o închisoare? Cum poate înțelege ce înseamnă o țară închisoare? Însuși faptul că un român ar forța să treacă într-o altă țară în loc să prezinte actul de identitate la o gheretă într-un punct de control pare unora o enormitate. Doar sirienii fac așa ceva. Sirienii, afghanii, pakistanezii. În nici un caz românii. Românii trăiesc în Europa. Românii s-au născut în Europa. La Buhuși, în Europa. La Șimleul Silvaniei, în Europa. La Bergamo, în Europa. La Alcalá de Henares, în Europa.
Europa acestor tineri este o evidență indiscutabilă. Un cadou. La fel cum este libertatea. Sau pacea. Cei care merg anul acesta pentru prima oară la vot nu au prins nici măcar războiul pentru Kosovo, cel mai recent conflict armat din inima Europei. Războaiele lor se duc în serialele pay per view de pe televiziunea prin cablu sau în jocurile în rețea. Viața reală are provocări prea complicate pentru a merita risipă de atenție și importanță, iar școala nu îi ajută deloc. Lecțiile de viață și le iau fără discernământ de pe paginile de internet, iar cultura generală se termină cu acel citat din Mark Twain repetat obsesiv de cei care și-i doresc pe tineri apatici politic: „Dacă votul ar putea schimba, nu ne-ar da nimeni voie să votăm”. Este punctul culminant al unei culturi civice de Facebook.
Pentru că școala i-a ținut departe de adevărurile incomode ale generației de dinaintea lor, îi privesc cu scepticism pe cei care le dezvăluie tainele și durerile vieții la distanța unei singure generații în urmă. O realitate pe care nu o pot înțelege. O refuză. O tratează ca fiind o ficțiune.
Europa lor cadou, libertatea lor cadou, pacea lor cadou sunt fructele unei inocențe care fragilizează deopotrivă Europa, libertatea și pacea. În viața reală, această generație de idealiști va ajunge pradă unor puberi gen Nigel Farage care, la Roma, Budapesta sau București, se joacă de-a hienele politice, visându-se Putini și Erdogani.
Cristian Ştefănescu
