În România Mare populația de confesiune greco-catolică a fost destul de numeroasă. Din datele recensământului din anul 1930, reiese că 31,1% din populația Transilvaniei era greco-catolică. Pe lângă aceștia, existau numeroși credincioși catolici în Moldova. De aceea, în mod firesc, la 10 mai 1927 statul român a stabilit relații diplomatice cu Vaticanul.
După instalarea comunismului în România, la îndemnul sovieticilor, noile autorități au urmărit micșorarea influenței Bisericii Catolice. Acuzată că întreține relații cu lumea occidentală, Biserica Română Unită a fost scoasă în afara legii (Decretul 358/1 decembrie 1948), iar preoții greco-catolici care au refuzat colaborarea cu autoritățile comuniste au fost arestați și întemnițați. Din această cauză, legăturile cu Vaticanul au devenit din ce în ce mai reci, în cele din urmă ajungând-se la ruperea relațiilor diplomatice (24 ianuarie 1950).
După mai bine de un deceniu, în 1966, Cornel Burtică – pe atunci ambasador al României în Italia – a avut primele întâlniri oficiale cu reprezentanții Vaticanului. Chiar dacă aceste întâlniri au fost punctuale, ele au reprezentat începutul normalizării relațiilor dintre România și Vatican.
Cornel Burtică : Înainte de plecarea în Italia, Ceauşescu mi-a cerut să rezolv chestiunea cu copia Columnei lui Traian. Trebuie să spun, în legătură cu copia Columnei lui Traian, că noi nu aveam nici un document. Ea a fost comandată în 1937 la o întreprindere care era a Vaticanului şi era o copie didactică, adică desfăşurată pe sol. A venit războiul, nu s-a mai interesat nimeni de ea, așa că a fost păstrată în depozitele Vaticanului, în Forul lui Traian. Actele privind comanda, plata care se făcuse şi actul de proprietate românesc au rămas la fostul secretar al Academiei Române de la Roma, care, însă, fugise. Între timp, murise şi nevasta lui n-a vrut sub nici o formă să ne dea documentele respective. Deci eu am mers la Vatican fără nici un document asupra mea, doar cu faptul că eram tânăr şi aveam îndrăzneală. Am vorbit cu nunţiul apostolic şi acesta mi-a organizat o întâlnire cu cardinalul [Agostino] Cassaroli, care era prim-ministru şi ministru de externe al Vaticanului. Am avut prima întâlnire cu el la Grottferrata, lângă Roma Eu m-am dus în forţă, în sensul că nici n-am pus problema că [copia Columnei] n-ar fi a noastră. I-am spus: “Monseniore, avem în…” – aveam datele respective – “avem în depozitele Vaticanului copia Columnei lui Traian comandată în data… cutare… şi am dori să începem tratativele s-o preluăm”. El şi-a notat, a fost puţin deziluzionat. El a crezut că vrem să discutăm normalizarea relaţiilor cu Vaticanul…. A fost extraordinar de drăguţ, a notat tot şi după câteva zile mi-a cerut o nouă întrevedere. De data asta am oferit eu o masă. Şi mi-a răspuns că Papa îşi aminteşte că era subsecretar de stat când noi am făcut comanda şi, într-adevăr, copia există. Ea aparţine statului român. Nu mi-a cerut nici un fel de document. Pentru mine asta a fost o victorie deosebită pentru că aveam un suport pe baza căruia să discut condiţiile. Discuţiile au fost mai îndelungate. Discuțiile au început în iunie 1966 şi au durat până în decembrie. Pentru că Vaticanul a solitat şi el ceva în contra-partidă. Lăsăm la o parte faptul că putea să ne ceară să plătim chiria. Nu mi-a cerut nimic. [Mi-a cerut] să vedem ce putem face cu episcopul [greco-catolic Iuliu] Hossu, care fusese închis [la Mânăstirea Căldărușani]. Mi-a cerut întâi să vedem normalizarea [relațiilor dintre noi]. Nu s-a putut. La noi în ţară era o poziţie foarte rigidă datorită lui Bodnăraş. Bodnăraş avea o ură nemaipomenită faţă de Vatican. Şi asta pentru că el a luat parte la ruperea relaţiilor României cu Vaticanul şi la jefuirea Bisericii Catolice în România. Deci, din ţară nu mi-a venit nici o concesie. A trebuit să inventez. Am inventat că vom ajunge – cu timpul – la stabilirea de relaţii şi vom face, vom drege… Am inventat, pentru că din țară nu mi s-a dat nici cea mai mică marjă. Cardinalul [Agostino] Cassaroli m-a rugat doar atât: “Când o să expuneți copia Columnei, să spuneţi că a fost fost păstrată în depozitele Vaticanului”. Să amintim cuvântul Vatican. N-au fost de acord nici cu treaba aceasta.
Până la urmă, Biserica Catolică, care are înţelepciunea ei multimilenară, ştiinţa negocierilor… şi-a dat seama că nu-i momentul să obţină concesii. Au fost siguri că atmosfera care s-a creeat – într-un viitor mai apropiat, mai îndepărtat – va ajuta interesele Vaticanului. Şi-n luna decembrie 1966 am primit o scrisoare de la Cassaroli că putem să venim să luăm copia Columnei lui Traian. Bineînţeles, ai noştri vroiau să facă o plimbare la Roma … că vin ei cu cuie, că vin ei cu tot ce e necesar pentru ambalare. Dar eu am făcut socoteala că venirea unei echipe din țară o să ne costă mai mult decât dacă luam o întreprindere locală, specializată în astfel de activităţi. Au urmat discuții, o întreagă tevatură. Până la urmă m-am suit în avion şi am plecat în țară fără aprobare. În țară m-am dus întâi la Maurer, care era în Bucureşti, şi după aceea la Ceauşescu, care era la Predeal. Maurer i-a dat telefon lui Ceauşescu şi i-a spus: “Mă, eu sînt de acord cu ce propune băiatul ăsta.” Eu făcusem calcul din punct de vedere economic, din punct de vedere al calităţii și din punct de vedere al rapidităţii. Mi-era teamă – Papa era cam bolnav – că moare Papa şi vine altul și vor începe din nou discuţiile. Ceauşescu a fost de acord cu mine. A dispus să se dea banii necesari şi, în luna ianuarie 1967, copia Columnei lui Traian a plecat spre țară în optsprezece vagoane. Ca să fiu sigur că ies cu bine din Italia şi ajung în România am trimis consulul cu locomotiva până la Timişoara… Şi când am văzut-o în ţară am fost mulţumit…
[Arhiva de istorie orală. Interviu realizat de Cristian Popişteanu, Virginia Călin, 1997]
