Îngemănarea dintre năzuinţa Vaticanului de a impulsiona creaţia artistică şi măiestria desăvârşită a unora dintre cei mai înzestraţi maeştri ai artei universale a făcut ca, mai ales în perioada Renaşterii şi a Barocului, portretele unora dintre cei mai distinşi Suverani Pontifi să fie semnate de peneluri celebre. După tradiţia catolică, potrivit scrierilor primilor părinţi ai Bisericii, Sfântul Apostol Petru este considerat întemeietorul Sfântului Scaun de la Roma şi tot el şi-a ales şi primul succesor, pe Papa Linus, care a condus, se crede, între anii 67–76. Un portret al Papei Linus, purtând barbă, într-un veşmânt albastru, pe fond auriu, poate fi întâlnit în cadrul unei serii de portrete de papi la Basilica di San Paolo fuori le Mura (Bazilica Sfântul Paul din afara Zidurilor, locul de pelerinaj la mormântul sfântului), una dintre cele patru bazilici majore ale Romei, alături de Bazilica Sfântul Ioan din Lateran, Bazilica Santa Maria Maggiore şi Bazilica Sfântul Petru de la Vatican.
„Visul Papei Sergiu”, pictat în 1430 de Rogier van der Weyden, ca parte a unui altar, figurează între primele portrete ale unui papă în veşminte ceremoniale, cu tiară. Artistul flamand descrie, într-un decor cu accente gotice, momentul în care un înger i se arată în vis Papei Sergiu I (papă între 687 – 701), pentru a-i spune că Lambert, episcopul de Maastricht, fusese ucis şi trebuia să numească un nou episcop, pe Hubert de Liège. În plan îndepărtat, pe treptele primului edificiu al catedralei Sfântului Petru, Papa Sergiu îl învesteşte pe Hubert cu mitra episcopală şi cu sceptrul. Dornic de a creştina Anglia, Papa Sergiu I l-a botezat pe regele Caedwalla de Wessex, ajuns în pelerinaj la Roma, după ce abdicase, cu puţin înainte de a-şi găsi sfârşitul în Cetatea Eternă.
Martirizat la Roma în 258, în timpul persecuţiei creştinilor, Papa Sixt al II-lea (papă între 257 -258), cel care a izbutit să împăciuiască lumea creştină, reînnodând legături trainice cu celelalte biserici, este descris, în 1481, între alte portrete de papi, de Sandro Boticelli, în Capela Sixtină. Registrul superior al Capelei etalează două şiruri de portrete papale, iniţial 28 care au murit ca martiri, însă patru dintre ele au fost distruse de trecerea timpului. În veşminte ceremoniale, cu tiară, papii nu sunt înşiruiţi în ordine cronologică, ci într-un model în zigzag. Se presupune că portretele au fost realizate şi de ucenici ai lui Botticelli, Perugino şi Ghirlandaio.
Papa Sixt al IV-lea, în al cărui pontificat, între 1471-1484, a fost edificată Capela Sixtină, ce îi poartă numele, a fost portretizat de italianul Melozzo da Forli, într-o frescă din 1477, transferată apoi pe pânză, decorând mai întâi Biblioteca Vaticanului, acum aflată la Pinacoteca Vaticană. Papa este prezentat şezând, înconjurat de câţiva nobili, omagiind un umanist renascentist. În fundal apar edificii ale Romei antice, pentru a sublinia, probabil, imaginea lui Sixt ca un binevoitor patron al culturii. Unul dintre cardinalii prezenţi, Giovanni della Rovere, avea să devină Papa Iulius al II-lea.
Patron al artelor, care i-a comandat lui Michelangelo decorarea plafonului Capelei Sixtine, lui Bramante reconstruirea catedralei Sfântul Petru şi lui Rafael frescele din apartamentele pontificale, Papa Iulius al II-lea (papă între 1503 -1513), i-a solicitat acestuia din urmă şi un portret. Artistul italian descrie, în 1511, un papă vârstnic, liniştit, cu o umbră de tristeţe în privire, în veşmântul său roşu, în contrast cu verdele din fundal, cu accent pe starea personajului, adâncit în meditaţie, parcă invitând privitorul să pătrundă în intimitatea gândurilor sale. Rafael a inclus un portret al Papei Iulius şi într-o frescă, în Stanze di Raffaello (Camerele lui Rafael) de la Palatul Vaticanului, în scena Liturghiei din Bolsena, care descrie un miracol medieval. Papa Leon al X-lea (papă între 1513 – 1521) alături de doi cardinali, Giulio de’ Medici (care avea să devină Papa Clement al VII-lea) şi Luigi de’ Rossi, este pictat tot de Rafael, în 1518. Acest portret de grup se axează pe personajul central al papei, cei doi cardinali fiind plasaţi în dreapta şi în stânga sa, Leon privind spre ceva din afara tabloului. O Biblie stă deschisă pe masa din faţa papei, captând o sursă de lumină, alături de un clopot cu măiestrie lucrat, sugerând simţul estetic deosebit al papei, un constant sprijinitor al artelor. Compoziţia este dominată de o armonie a tonurilor rafinate de roşu, în perfectă îmbinare cu drapajul veşmintelor.
Acelaşi tip de veşminte precum cele purtate de Papa Iulius al II-lea în portretul semnat de Rafael alege El Greco, în tabloul său din 1605, pentru Papa Pius al V-lea (papă între 1566 – 1572, canonizat în 1712). El Greco sugerează în privirea pătrunzătoare a personajului său o stăruitoare frământare interioară, echilibrată, însă, de lumina credinţei ce pare să iradieze din postura sa fermă, ca şi din prezenţa Bibliei ţinute în mâna stângă, şi din gestul său de binecuvântare, adresat privitorului. Pontiful care a excomunicat-o pe Elizabeta I-a a Angliei, acuzând-o de erezie şi de persecutarea catolicilor, este magnific descris şi de veneţianul Jacopo Palma il Giovane, în fastuoase veşminte aurii. După trei sute de ani petrecuţi în Toscana, portretul a ajuns la jumătatea secolului al XIX-lea în Anglia, unde a rămas aproape două sute de ani, găsindu-şi apoi drumul înapoi spre casă, într-un muzeu din apropiere de Siena. La Pavia, oraşul unde a poposit timp de 16 ani cel ce urma să ajungă papă, îi onorează memoria cu o statuie turnată în bronz, la finele secolului al XVII-lea, amplasată în piaţeta ce îi poartă numele, asemenea colegiului Ghislieri (numele său de familie), înfiinţat chiar de el, în 1567.
Probabil inspirat de atmosfera de introspecţie explorată de Rafael în tabloul Papei Iulius al II-lea, Tiţian îl descrie, în 1543, pe Papa Paul al III-lea (papă între 1534-1549) într-o atmosferă de adâncă reculegere, alegând aceeaşi dinamică a tonurilor de roşu, a volumelor şi juxtapunerii formelor. Suveranul Pontif care l-a excomunicat pe regele Henric al VIII-lea al Angliei este plasat de pictorul veneţian în centru, înveşmântat în roşu, pe un fond brun cu tonuri roşiatice. În 1546, într-o altă descriere a Papei Paul al III-lea, de această dată împreună cu nepoţii săi, Alessandro şi Ottavio Farnese, Tiţian îl prezintă pe papa văzut din faţă, într-un rafinat joc cromatic al tonurilor de roşu şi alb şi al valurilor drapajelor, într-o compoziţia tranşant marcată de o diagonală ce subliniază prezenţa personajului principal. În simbolistica operei Tiţian introduce un ceas, plasat pe masa de lângă papă, ca un memento mori, probabil asociat cu vârsta înaintată a papei.
Papa Clement al VII-lea (papă între 1523 – 1534), care a încheiat cu împăratul Carol Quintul şi în 1530 l-a şi încoronat pe acesta la Bologna, este descris de italianul Sebastiano del Piombo după un model stabilit pentru portretele papale de Rafael, cu două decenii în urmă. Sebastiano del Piombo l-a pictat pe Papa Clement al VII-lea (Giulio de’Medici, descris în calitatea sa de cardinal, în tabloul dedicat Papei Leon al X-lea) şezând în fotoliul său, poziţionat în diagonală faţă de planul tabloului. Satisfăcut de opera lui Sebastiano, Pontiful a comandat o a doua versiune pentru colecţia sa.
Cu ocazia unei călătorii în Italia, Diego Velasquez realiza, în 1650, un portret al Papei Inocenţiu al X-lea (papă între 1644 – 1655), aflat la Galleria Doria Pamphilj din Palazzo Doria, la Roma, o versiune de mai mici dimensiuni aflându-se la Metropolitan Museum of Art din New York. O statuie în bronz a lui Inocenţiu al X-lea, realizată de sculptorul baroc Alessandro Algardi, se află la Muzeele Capitoline.
Un controversat portret propune Francis Bacon, în 1953, într-o lucrare intitulată „Studiu după opera lui Velasquez Papa Inocenţiu al X-lea”. Pictorul irlandez a realizat mai multe versiuni numite ‘papi ţipând’, de-a lungul unui deceniu, începând cu 1950. În versiunea din 1953, personajul papei pare deposedat de seninătatea sa obişnuită, devenind captiv într-un spaţiu al groazei, asemenea unei cuşti, privat de libertatea şi de forţa sa spirituală, lăsat în voia temerilor celor mai profunde. Stigătul său a fost, totodată, interpretat ca o răzvrătire împotriva întunericului, sugerată prin contrastul de violet-galben şi prin dinamica liniilor ce se întrepătrund neobosit, dar şi ca un strigăt de durere, în tumultul unei izbăviri prin suferinţă, teme ce l-au preocupat pe Bacon, de altfel un declarat opozant al religiei.
Pontiful care a avut o întâlnire cu Galileo Galilei, în 1616, şi l-a asigurat că va fi ferit de persecuţii cât va trăi el, după ce savantul nu putuse fi convins să renunţe la heliocentrism, Paul al V-lea (papă între 1605 – 1621) a fost portretizat, în 1606, de Caravaggio. Aflat la Galleria Borghese din Roma, tabloul îl prezintă pe papa şezând, posibil înainte de a deţine funcţia, în veşmânt roşu şi alb, pe un fundal închis în partea superioară şi ocru în planul inferior. Portretul, atestat în colecţia Borghese din 1650, pare că l-a influenţat pe Velázquez în lucrarea Papa Inocenţiu al X-lea, împrumutând postura demnă, sobră a personajului. Două busturi în marmură ale Papei Paul al V-lea a realizat sculptorul baroc Gian Lorenzo Bernini, unul în 1618, aflat la Galeria Borghese, altul în 1621, vândut la finele secolului al XIX-lea şi regăsit în 2014, achiziţionat de Paul Getty Museum din Los Angeles. Bernini îl descrie pe papă aproape fără barbă, în veşmintele tradiţionale, cu o capă bogat decorată, brodată cu tema sfinţilor patroni ai Romei, Apostolii Petru şi Paul. Personajul are o expresie individualizată de o uşoară răsucire a capului şi vag vizibilele riduri dăltuite de vreme în jurul ochilor.
Un portret al Papei Pius al VII-lea (papă între 1800-1823) a pictat, în 1805, Jacques-Louis David, pictorul oficial al lui Napoleon. În portretul lucrat la Palatul Tuileries, într-o compoziţie marcată de o verticală clară artistul francez sugerează în opera sa simplitatea şi umanitatea pontifului, dar şi calitatea sa de patron al artelor ce reiese din mesajul de pe hârtia pe care o ţine în mâna dreaptă. Papa Pius apare şi în „Încoronarea lui Napoleon”, pictată în jur de 1806, binecuvântându-l pe împărat. Luat apoi prizonier, în 1808, de soldaţii lui Napoleon, pentru a se fi opus planurilor împăratului de anexare a teritoriilor pontificale, ocupate de trupele franceze, Papa Pius al VII-lea a devenit, la întoarcerea sa la Roma, în 1814, un far călăuzitor al înnoirii politice şi spirituale a Europei. În 1819, Sir Thomas Lawrence, maestru al portretisticii engleze, îl pictează pe Pius al VII-lea şezând, parcă privind în afara tabloului, cu faţa palidă încadrată de părul castaniu, cu un joc al volumelor veşmintelor de roşu aprins, alb şi galben. Lawrence portretiza, de fapt, un simbol al victoriei păcii asupra războiului.
O serie de portrete ale Papei Clement al XIII-lea (papă între 1758 – 1769), care a cerut ca statuilor de la Vatican să le fie acoperite părţile intime, îi aparţine artistului german baroc Anton Raphael Mengs. În versiunea din 1758, gestul de binecuvântare făcut de pontiful portretizat frontal pare adresat privitorului. În opera sa, Mengs exclude expresivitatea barocă şi rococo, optând pentru claritatea neoclasică a formelor şi a contururilor.
Opera pictoriţei americane Ruth Mayer, ‘Song of a Beautiful Soul’ (Cântec pentru un suflet minunat), dedicată Papei Ioan Paul al II-lea (papă între 1978 – 2005), a fost comandată de reprezentanţii Vaticanului şi i-a fost prezentată de autoare Sfântului Părinte în 2004. Personajul principal e în centru, tânăr, înconjurat de etape din viaţa sa, binecuvântând o fetiţă, binecuvântând lumea, apare şi Bazilica Sfântul Petru, sunt prezenţi Iisus şi Maica Domnului, Maica Domnului cu Pruncul. Vaticanul are două reproduceri ale portretului, originalul fiind în posesia artistei.
Roma a fost, de la începuturi, grandiosul centru al papalităţii, însă au existat vremuri în care pontifii nu au condus destinele Bisericii din ‘Capitala lumii’. În istoria Bisericii Catolice, un loc important l-a jucat şi oraşul francez Avingon, unde a fost mutată reşedinţa papală pentru cea mai mare parte a secolului al XIV-lea. În această perioadă de ‘exil’ la Avignon a fost construit palatul fortificat al papilor aici, ca simbol de importanţă spirituală. Una dintre cele mai mari construcţii gotice ale Evului Mediu, Palais des Papes d’Avignon a servit ca fortăreaţă şi reşedinţă deopotrivă, fiind în secolul al XIV-lea centrul creştinismului occidental. Fortăreaţa cu mai multe nivele are un exterior auster, cu turnuri crenelate, în interior ascunzând pasaje şi scări înguste. Între zecile de încăperi se disting fosta sală de banchet a papilor, fosta sală de reuniune, unde papii primeau demnitarii, Camera Paramenti, o încăpere privată, pentru întâlnirile papei cu ai săi cardinali, un Turn al Papei, cu mai multe etaje, urme ale Podului Papei, construit la jumătatea secolului al XIV-lea, Vestibulul Cardinalilor, unde se află un bust al lui Papei Benedict al XII-lea, care a început construcţia castelului vechi, Marea Capelă dedicată sfinţilor Petru şi Paul şi Chambre des Notaires, unde sunt expuse portretele de secol XIX ale celor nouă papi de la Avignon, pictate de Henri Auguste Calixte Serrur, în 1839, pe baza unor imagini datând de la sfârşit de secol XVII.
Autor: Cristina Zaharia – RADOR
