În 19 noiembrie 1946 când au organizat primele alegeri parlamentare de după război, comuniştii stăpâneau deja instituţiile statului, iar sovieticii ocupaseră ţara. Atunci a fost ultima dată când alegătorii au mai putut vedea pe buletinele de vot însemnele vechilor partide – Naţional Liberal, Naţional Ţărănesc şi Social Democrat Independent – care aveau să fie desfiinţate un an mai târziu. În România comunistă timp de 43 de ani votarea avea să devină o simplă formalitate.
Atunci, la 19 noiembrie 1946, într-o tensiune şi agitaţie mai mari decât oricând, Blocul Partidelor Democrate format de comunişti a câştigat, prin falsificări de mari proporţii, 79% dintre voturi. Acesta a fost procentul prezentat oficial, cu multă întârziere. Pe de altă parte, observatorii occidentali au semnalat încă din ziua votării victoria ţărăniştilor lui Iuliu Maniu şi au declarat că „registrele electorale au fost falsificate”, că „procedura electorală, precum şi presiunile exercitate prin metode teroriste au împiedicat numeroşi alegători să-şi exercite dreptul de vot”. De altfel, Emil Bodnăraş, membru al Comitetului Central şi al Biroului Politic al Partidului Comunist din 1945, spusese deschis că prin „tehnici speciale” puteau fi obţinute voturi în proporţie de 90%.
Rezultatele reale din noiembrie 1946 nu se cunosc în totalitate. S-au descoperit şi publicat listele din judeţele Cluj şi Someş în care PNŢ avea de fapt 42% şi respectiv 51% (faţă de 11%, cum arată documentele oficiale). Principiul lui Stalin „Nu contează cine şi cum votează, ci cine numără voturile” a fost şi la noi aplicat. Totuşi, guvernele occidentale au semnat la 10 februarie 1947 Tratatul de Pace cu România, dând legitimitate unui parlament format prin fraudă, după ce, cu un an înainte, recunoscuseră guvernul Petru Groza.
Arhiva de istorie orală păstrează zeci de mărturii culese din întreaga ţară despre „tehnicile speciale” cu care s-au măsluit alegerile din 1946. Vi le prezentăm într-un serial interesant, cu accente tragicomice.
