Leonardo obişnuia să spună că este o „persoană fără carte”, dar nu era adevărat. Maestrul a simțit mereu nevoia unui dialog și a unei confruntări constante cu intelectualii vechi și cu cei contemporani. Desigur, nu a beneficiat de o educație ortodoxă și tradițională, dar în timp, a devenit un cititor pasionat și un colecționar de cărți, iar la sfârșitul vieții sale, Leonardo deţinea aproape două sute de volume, un număr extraordinar pentru acel moment.
Biblioteca lui Leonardo este una dintre cele mai puțin cunoscute aspecte ale laboratorului său, deoarece este o bibliotecă „pierdută”, din care s-a păstrat un singur volum: „Tratatul de arhitectură și mașini”, al lui Francesco di Giorgio Martini, splendidul manuscris de pergament păstrat în Biblioteca Laurențiană din Florența, pe care Leonardo a scris de mână 12 adnotări.
Cu toate acestea, Muzeul Galileo din Florenţa a încercat să organizeze o expoziţie intitulată „Leonardo şi cărţile sale. Biblioteca Geniului Universal”, expoziţie îngrijiţă de Carlo Vecce, care va rămâne deschisă până pe 22 septembrie şi în care nu s-a încercat doar reconstituirea bibliotecii leonardiene, ci și povestea întâlnirii lui Leonardo cu lumea cărților și cuvântul scris.
Când a avut loc prima întâlnire a lui Leonardo cu cărțile? Probabil foarte devreme, în copilărie și în timpul adolescenței. Chiar dacă era un copil nelegitim, Leonardo provenea, din partea tatălui său dintr-o familie de notari, unde se presupune că exista o mică bibliotecă, la fel ca în alte familii ce aparţineau aceluiaşi mediu social: comercianți, burghezi și notari, şi unde puteau fi găsite capodoperele lui Dante, Petrarca și Boccaccio, cărți religioase și devoționale, precum și câteva lucrări de popularizare filosofică și științifică în limbaj vernacular.
În ceea ce priveşte literatura, aceasta era reprezentată de romane și poezii cavalerești, nuvele, cronici, povești, fabule și cărți ale unor autori vechi (Ovidiu, Lucan, Sallustius, Cicero) și desigur un manual de gramatică elementară pentru învățarea limbii latine, o limbă necesară mai ales pentru profesiile juridice și medicale.
Prima atestare a cărților citite de Leonardo, în jurul anului 1478, se găsește în Codex Atlanticus (f. 195r-v): o serie de scurte citate din ‘Pistole’ de Luca Pulci, din ‘Triumful Iubirii’, al lui Francesco Petrarca, și mai ales din ‘Metamorfoza’ lui Ovidiu. Ajuns la Milano, în 1482, Leonardo a decis să devină un scriitor, adică un autor sau, aşa cum spunea el, un „altore”, motiv pentru care nu mai era suficient să stăpânească bine limba maternă, în conversație și în scriere, ci trebuia să şi citească foarte mult. Astfel, Leonardo a început să cumpere cărți tipărite la Milano, incunabule de diferite formate și tipuri, inclusiv cele mai frumoase cărți ilustrate ale Renașterii: ‘Valturio’, ‘Fasciculul de medicină’, sau ‘Cosmograful’ lui Tolomeo. În manuscrisul B, 1485-1487, Leonardo atestă că a citit ”De re militari” de Roberto Valturio, tradus de Paolo Ramusio (1483).
În ‘Codul Trivulzian’, Maestrul transcrie parțial un text al lui Luigi Pulci și compilează ample liste lexicale preluate din cărțile care se aflau pe biroul său, astfel încât lângă Valturio, recunoaștem ‘Il Novellino;” de Masellino Salernitano și păţaniile lui Poggio Bracciolini. Tot în ‘Trivulziano’ apare o scurtă listă de cărți de cumpărat sau de citit: „Donato/lapidario/Plinio/abaco/”Morgante”: adică gramatica latină a lui Elio Donato, un lapidar, şi ”Istoria naturală’ a lui Plinius cel Bătrân.
În anii următori, cele mai importante documente ale bibliotecii lui Leonardo, în afara nenumăratelor referințe, explicite sau implicite, la cărți și autori, care pot fi identificate în textele sale, sunt listele de cărți care ne dau posibilitatea de a urmări în timp diversele etape de formare și dezvoltare. Sunt documente provizorii și incomplete, scrise înainte de o călătorie sau înainte de a schimba o locuinţă, liste de texte de citit, de cumpărat sau de împrumutat, indicând bibliotecile în care putea să le găsească, „cartolarii” care le vindeau, prietenii care le dețineau. Cele două liste mai mari corespund cu două momente esențiale ale vieții lui Leonardo: perioada petrecută la Milano, în jurul anului 1495, și cea de la Florența, de la sfârșitul anului 1503.
Lista completată la Milano conţine patruzeci de nume de autori și titluri de carte, aproape toate în limbaj vernacular, aparținând domeniului literaturii profane și devotate și lingvisticii, gramatică, retorică, manuale de stil. Domeniul științific și tehnologic este însa la fel de modest ca cel religios, o Biblie, o psaltire și două broșuri morale. În domeniul literaturii profane, Leonardo pare să fie cititor pasionat de poezie, Cecco d’Ascoli, Luigi Pulci, Ovidio, Petrarca și Burchiello, și de povestiri de tot felul, fiind un mare iubitor de istorie, Livio, Giustino, Cronica lui Isidoro, de poveştiri umoristice, Facetie di Poggi, şi de basme, Aesop. Toate textele sunt traduse în limbajul vernacular, iar absența latinei este compensată de o carte de gramatică și retorică.
La mai puţin de zece ani distanţă, la Florența, pe primele pagini ale Codului de la Madrid II (2v-3r), Leonardo a întocmit o nouă listă cu cărţi de citit, cea mai vastă listă de cărți, pe care artistul a completat-o pe parcursul vieții şi care conţine o sută șaisprezece de volume precedate de nota: „Pro memoria cărților pe care le las încuiate în cufăr”. În ciuda caracterului neterminat și neuniform al listei, comparația cu lista codului atlantic relevă câteva date interesante. Importanța domeniului literar este confirmată prin adăugarea mai multor texte. Mult mai bogat şi ”raftul” dedicat gramaticii latine, manualelor de stil și de retorică, a vocabulalelor, instrumente care denotă încercările asidue ale lui Leonardo de a învăţa limba latină.
Printre noile cărți religioase se numără ‘De civitate Dei’ , ‘Predicile Sfântului Augustin’, tradus în vernacular și ‘Vita et li miracoli del beatissimo Ambrogio de Paolino Milanese’. Noutatea constă într-o pondere mai mare a culturii științifice și filosofice: aproape jumătate din cărțile aflate pe listă reflectă amplificarea intereselor și experimentelor lui Leonardo. Graţie întâlnirii și colaborării cu Luca Pacioli, Maestrul are posbilitatea de a accesa o traducere a primelor trei cărți din ‘Elementa geometriae’ a lui Euclid, numărul cărților abacus este mai mare, la fel şi textele de cultură științifică și medicală folosite în universități.
Prezența lui Aristotel și a tradiției aristotelice medievale este relevantă. Pentru cunoașterea lumii și a cosmosului, Leonardo intră în posesia tratatelor arabe de astrologie (‘Albumasar’ și ‘Alcabizio’ traduse în limbaj vernacular), citeşte ‘Cosmografia’ lui Ptolemeu și ‘Pneumatica’ tradusă de Philo de Bizanț. Printre textele tehnico-artistice, alături de lucrările lui Leon Battista Alberti apare numele lui Francesco di Giorgio Martini, pe care Leonardo l-a cunoscut personal la Milano în 1490.
La sfârșitul vieții, Leonardo ajunsese să dețină aproape două sute de volume: un număr extraordinar pentru o persoană care nu era un profesionist în cultură și literatură. O bibliotecă deschisă tuturor câmpurilor disciplinare și reflecția unei viziuni asupra lumii bazată pe unitatea cunoașterii, înaintea procesului de divizare și specializare început în epoca modernă.
Pe lângă expunerea preţioaselor cărți găsite în listele scrise de Leonardo, expoziția de la Museo Galileo din Florența oferă aplicații multimedia care permit răsfoirea cărților și identificarea etapelor din Codurile de lui Da Vinci. În plus, experţii au reconstituit studioul lui Leonardo cu instrumentele de scris și de desen folosite de Maestru.(www.ilsole24ore.it)/cpaunel/vdraguta
