Alexandru Mogoşeanu (pentru cunoscători: Ducu) este un autor complex. Pe de o parte este un fin cunoscător şi critic al realităţii contemporane. Schiţele sale umoristice surprind toate simptomele vieţii cotidiene. În acelaşi timp putem să observăm în scrierile sale un „couleur local” al Craiovei, orașul de unde se trage. Umorul său nu izvorăşte din sarcasm sau din cinism. Dimpotrivă, este un umor moralizator, chiar dacă autorul este conştient că vorbele lui nu vor schimba tiparele greşite ale comportamentului nostru. Pe de altă parte este un poet deschis, curajos, visător și, chiar inocent aş putea spune, dacă acest termen nu ar avea conotaţii peiorative în cazul unui scriitor de 53 de ani. Ducu Mogoşeanu – în viaţa civilă director la Radio Oltenia – a publicat până acum opt cărţi: Aventurile romanilor în Dacia mai inferioară, P.I.L.A. (Partidul Intelectualilor Liberi Angajaţi), P.I.L.A. II, Poeme pentru ea, În derivă pe Styx, Moaşte, un jeg de om, Dragă Maria şi Ghid de comportament în căsnicie. Este o prezenţă constantă pe Facebook, unde postările sale au un impact puternic. Cum se împacă umoristul cu romanticul? De unde au apărut personajele sale? De ce nu vorbim despre dragoste? Care este avantajul publicării pe reţelele de socializare? Printre altele la aceste întrebări am căutat răspunsul în interviul de mai jos, care poartă nota personală a lui Alexandru Mogoşeanu.
- Un scriitor maghiar, Karinthy Frigyes a dat următoarea definiţie a umorului: umorul este adevărul pur, spus până la capăt. Eşti de acord cu această definiţie?
- Mai degrabă nu. Nu îți poţi imagina cât de mult mă pot cenzura. Acum o să-ţi spun povestea primului volum P.I.L.A. (Partidul Intelectualilor Liber Angajaţi). Am adus cărţile de la tipografie într-o zi de vineri. Trebuie ştiut că orice eveniment major în viaţa mea, cu excepţia venirii pe lume a fiului meu – de aceea este el mai rebel – s-au petrecut într-o zi de vineri. De fiecare dată, când am scos o carte s-a întâmplat ca a doua zi să aibă loc la noi o petrecere în familie. Acolo urma să vină şi soacra mea, mama mea şi sora mea. Să nu crezi că fiecare dintre ele nu sunt și în realitate aşa cum am descris în carte. Am avut o şedinţă în familie cu Maria (soţia n. r.) şi Mircea (fiul n. r.) pentru că ştii că e o limită când mai intervine şi raţiunea (mai rar, dar se întâmplă) şi spun: mă, eu nu le-aş da ăstora mâine cartea că o să spună de ce am scris aşa de ele etc. Şi atunci, ca orice bărbat întreg la minte, am cerut părerea muierii – nu că în rest aş avea acces la a mea – şi Maria a spus aşa: „Mă Mogo, dacă aceste femei sunt aşa cum le-ai descris tu, dă-le cărţile!” „Mă, tu eşti nebună?” „Dă-le cărţile!” Numai o femeie poate să gândească aşa. Bărbaţii sunt foarte limitaţi. A doua zi am dat fiecăreia câte o carte. Asta era sâmbătă. Duminică seara fiecare mi-a telefonat şi mi-au spus cât de mult au râs de celelalte două. Aşa că adevărul – că de aici am plecat – niciodată nu e spus până la capăt. Pe de altă parte umorul nu se adresează unor uşor tembeli. La urma urmei ei au vrut să fie aşa, pentru că în lumea noastră fiecare poate să se dezvolte dacă vrea. Autoironia de la Aristofan – că el a definit-o – face parte din categoriile care aduc succes pentru că vrând-nevrând aduce sinceritatea. Imaginează-ți ce ar fi dacă fiecare dintre noi ar spune tot adevărul. Chiar şi râzând. Râzând îndreptăm moravurile. Dimpotrivă, micşorăm populaţia.
Eu nu mă consider un scriitor şi nu mă voi considera niciodată. Sunt un povestitor. Scriitorii sunt cei care figurează în manuale.
- În P.I.L.A. ai creat o lume a cartierelor mărginaşe cu personaje specifice, cu un folclor urban, care este foarte autentic. Ai amintiri, cunoştinţe despre această lume?
- Sunt întâlniri zilnice. Eu am crescut într-unul din cartierele rău famate ale Craiovei (adică poţi să-l alegi pe oricare dintre ele). Când trăieşti într-un mediu de mafioţi, spune lumea că e imposibil să nu fii şi tu ca ei. Ba, este posibil. Dar acei Gigi, Tony şi Cristi sunt simboluri ale oraşului în care trăim. Aşa este şi în ziua de azi, pentru că lumea nu a evoluat. Eu mă întâlnesc şi astăzi cu aceşti presupuşi Tony, Cristi şi Gigi. Eu îi cunosc pe ei din copilărie. Multă lume îmi spune: mă, tu director de radio vorbeşti cu ăia? Dar când jucam fotbal în izmenuţe scurte, eu nu ştiam că ăla o să ajungă un mare mafiot, cum probabil nici el nu ştia că eu o să ajung director la radioul public, pentru că nu dădeam semne cum nici acum nu dau semne că aş fi.
Toată lumea spune că nu haina îl face pe om. Eu am prieteni ţigani, şi când spun ţigan o spun cu toată convingerea şi nu folosesc termenul de rom, pentru că pe mine mă irită această diferenţiere în funcţie de naţionalitate sau etnie pe care le creează tot oamenii, că cine dracu să le creeze. Eram în casă la acest ţigan a cărui soţie purta haine tradiţionale ţigăneşti. Ţiganul avea o chestie fenomenală, el când vorbea cu nevasta mea se uita la mine. Deci nu există un respect mai mare în lumea asta, chiar dacă era ciudat că spunea Maria şi se uita la mine. La un moment dat l-am întrebat: „Mă Ionele de ce nu sunt toţi ţiganii ca tine?” iar el îmi răspunde: „Dar românii de ce nu sunt toţi ca tine Ducule?” … Nu mai ştiu ce m-ai întrebat, dar oricum nu îţi răspund la ce m-ai întrebat, asta e un comportament specific al zonei.
- Foloseşti surpriza ca sursă de umor. Poanta întotdeauna este altceva decât la ce ne aşteptăm, este mai rău, mai dur, mai trist şi noi totuşi râdem. Râdem de noi înşine, pentru că noi suntem personajele tale…
- Nu doar despre voi, e şi despre mine. Multă lume mă întreabă în privat: nu-i aşa că despre mine ai scris aia şi aia. De unde ştii că despre tine am scris? Că şi eu am mai mâncat seminţe în holul blocului.
Surpriza este farmecul vieţii. Îţi spun o poveste: am trecut prin nişte situaţii dramatice. Atunci am început să văd lumea cu alţi ochi. Pentru mine adevărata surpriză a fost că încă mai trăiesc.
În 2015 am fost la mare. Surpriza a fost că a plouat tot timpul. Atunci am scris o postare pe Facebook, care a strâns vreo 15 like-uri. Bine, atunci nici Facebook nu era ce e în ziua de azi şi Mogoşeanu dacă primea zece like-uri alerga prin sufragerie şi se lăuda soţiei. Şi atunci soţia mi-a spus – nu ştiu dacă observi că ea mereu revine în discuţiile mele, nu ştiu dacă asta e o dragoste nebunească, nici nu trebuie să fie că doar e nevasta mea – deci, Maria a spus: Asta ai făcut din copilărie. Asta îţi place. Fă asta şi pe Facebook, fără vreo recompensă materială, pentru că pe tine de aceea te-a făcut Dumnezeu, să faci lumea să se bucure. Deci, meritul este al ei.
Tatăl meu a fost procuror. Ai crede că mi-a impus o serie de restricţii. Dimpotrivă. El m-a învăţat să spun „nu”. Când aveam vreo 11-12 ani, tata mă punea în faţa bibliotecii şi îmi spunea: până sâmbătă citeşti cartea aia. Eu credeam că are ceva cu mine. Atunci îi reproşam, chiar mă gândeam că nu sunt copilul lui de mă pune la aşa ceva. Acum îi sunt recunoscător.
- După ce l-am cunoscut pe Mogoşeanu ca publicist, autor de schiţe umoristice, a fost o surpriză pentru mine să-l descopăr ca poet care scrie poeme pentru ea, adică poezii de dragoste cu o sensibilitate aparte în care autorul face un fel de striptease sentimental, dezvăluind cele mai intime trăiri. Cum au apărut aceste poezii?
- Prima mea poezie am scris-o când aveam 11 ani. Am peste 2000 de poezii scrise. Am fost total nemulţumit de ele. Nu cred că am publicat vreuna dintre ele până acum. La întrebarea ta o să-ţi răspund printr-o poveste. Fiul meu a fost întrebat de colegii lui de liceu când au văzut primele mele poezii pe Facebook: mă tatăl tău de unde ia poeziile alea că sunt foarte miştoo. Fiul meu a răspuns că el le scrie. „hai mă, contrabandistu’ ăla!”. Asta e moaca mea. Tu m-ai descoperit aşa, râzând. Dar ştii că umoriştii sunt cei mai trişti oameni. De multe ori nevastă-mea mă întreabă: de ce eşti aşa trist, de ce asculţi numai blues-uri? Mereu te desparţi de câte una? Hai că vă împac eu, ca să te scap de povara asta.
Nu spun că nu cred în minuni, faptul că mai trăiesc este o minune, dar nu cred că se poate face ceva fără efort. Efortul de a încerca, efortul de a sensibiliza prin naştere. Să nu-şi imagineze nimeni că de mâine poate fi sensibil sau poate fi deschis prin educaţie. Recunosc că în urma unor evenimente din ultimii ani m-am schimbat. Asta m-a ajutat să-mi deschid mintea şi să divulg ceea ce simt real. În astfel de momente îmi pun întrebarea de ce nu aş spune ceea ce simt? Iar ceea ce ai spus despre dezvăluire, asta se întâmplă şi cu postările mele, oamenii se regăsesc în ele. Ar fi fantastic, dacă toţi oamenii ar vorbi deschis despre sentimentele lor. De ce să ascunzi că eşti îndrăgostit? Este cel mai firesc lucru din lume. Dar foarte puţini oameni vorbesc despre asta. Foarte puţini recunosc că le este frică, foarte puţini recunosc că au tot felul de fantezii, foarte puţini recunosc că ar fi vrut să divorţeze după primele săptămâni de căsnicie. Eu am ales să vorbesc despre toate acestea, dacă am făcut-o cu oareşce talent, nu ştiu. Dar oamenii care apreciază, şi ei simt acelaşi lucruri, dar nu le pot exprima. De fapt asta exprimă ei prin like-urile lor. (hai, că deja devin inteligent…)
- Aşa este, dar eu am constatat că mânuieşti cu siguranţă mijloacele artistice. Imaginile, metaforele, comparaţiile sunt deosebit de plastice şi grăitoare. Cum scrii aceste poeme? La fel de uşor şi natural, cum pare pentru cititor, sau te chinuieşti pentru fiecare vers?
- Cred că mult mai uşor decât îţi pare ţie. Nevasta mea de fiecare dată când trece pe lângă mine – vezi că este un reper al vieţii mele, de fiecare dată mă întorc la ea – şi mă vede pierdut, mă întreabă: veniră? Şi mă lasă în pace. Şi în momentul acela eu iau pixul şi scriu. În acest an am scris peste o sută de poezii, cred că doar la două am făcut câte o corectură. În rest a ieşit la prima mână. Deci e de sus. Tot ce pare ciudat e de acolo. Coincidenţa e pentru proşti. Dar toate astea au o muncă fantastică în spate.
- Într-un interviu ai spus că „viaţa noastră s-a mutat pe Facebook, dacă nu eşti pe Facebook, nu exişti”. Asta înseamnă că îţi subordonezi ceea ce scrii cerinţelor reţelelor de socializare?
- Marele avantaj al reţelelor de socializare este că ai feedback Îţi dai seama dacă faci bine sau rău. Eu am şi postări pe care le fac, le las acolo şi după maximum jumătate de oră le şterg dacă văd că ele nu aduc oamenilor ceea ce vreau eu.
Toată lumea mă întreabă de ce nu citesc copiii. Cu tot riscul că rămâne înregistrat ce spun, eu le zic: tâmpiţilor, cretinilor, scrieţi acolo unde citesc ei. Pe telefoane, pe Facebook. Mulţi le spun copiilor, mă, mai lăsaţi telefoanele alea. Dar ei nu-şi mai amintesc că lor le spuneau părinţii să mai lase televizorul să nu se uite toată noaptea la filme. Imaginează-ţi că stai în Bucureşti la 25 de km de Cărtureşti. Te vezi, că te scoli, schimbi două autobuze, trei troleuri şi două metrouri, ca să ei o carte? Trebuie să fii nebun ca să faci aşa ceva. Lumea s-a schimbat. De aceea trebuie să ne adaptăm. Chiar şi la radio le spun colegilor mei, ce credeţi, că un copil de 12 ani va aştepta o săptămână să asculte la radio următoarea emisiune despre elevi, când orice informaţie poate să o găsească într-un minut pe iphone-ul lui?
Interviu realizat de Székely Ervin, RADOR
