Blocul Partidelor Democrate, alianţa electorală a guvernului condus de Petru Groza, era format din Partidul Comunist, Partidul Social-Democrat, Frontul Plugarilor, Partidul Liberal-Tătărescu, Partidul Ţărănesc- Anton Alexandrescu şi Uniunea Patrioţilor · semnul electoral al BPD era „Soarele” · partidele democratice importante erau Naţional Liberal, Naţional Ţărănesc şi Partidul Social-Democrat Independent · guvernul a promulgat o nouă lege electorală care a extins dreptul la vot pentru toţi cetăţenii cu vârsta de peste 21 de ani şi pentru femei · campania electorală a fost neprincipială şi agresivă · din motive neexplicate, rezultatul alegerilor a fost anunţat cu 48 de ore întârziere · guvernul a anunţat că BPD are 79% din voturi, adică 378 de mandate în Parlament, dintr-un total de 414 · diplomaţii şi corespondenţii de presă occidentali au afirmat că rezultatelele alegerilor au fost falsificate.
Victor Răducan, tehnician în construcții, membru al Tineretului Țărănist din ianuarie 1945, era sa fie asasinat în campania electorală. Comuniștii îl aveau sub supraveghere din mai 1945 de când înființase, cu știința președintelui PNȚ Iuliu Maniu, organizația anticomunistă „Regele Mihai I”, cu sediul în Piața Rosetti. Era deci cunoscut ca „dușman al poporului”. Avea să fie arestat în 1948 și să cunoască închisorile comuniste… Iată o mărturie uluitoare despre indârjirea comuniștilor de a-și consolida puterea pe care o cuceriseră tot cu forța.
„Au venit alegerile, pe data de 20 septembrie a început campania. Domnul Marinache ne-a atras atenţia că domnul Maniu le-a pus în vedere tuturor şefilor de sectoare să aibă grijă cum facem noi, cum lucrăm, cum desfăşurăm campania, pentru că nu se vor da în lături de la nici o mârşăvie şi acest lucru l-am constatat şi simţit pe pielea mea. […]
Pe data de 30 septembrie, seara, am declanşat campania de afişaj. Afişe mai puţine, dar în schimb lucrul esenţial erau pensula şi vopseaua. Şi am început de la Podul Grant – nu erau blocurile de acum, erau case vechi, mă rog, gospodării de-astea, aşa cum erau. Noi ne-am orientat între timp unde aveam posibilitatea să scriem cu pensula, unde aveam posibilitatea să lipim câteva manifeste. Şi am plecat un grup cam de 13-14 persoane, acesta a fost grupul cu care eu am plecat. Am plecat de la Podul Giuleşti, am venit până la… unde este astăzi Cinematograful Giuleşti şi am venit în continuare, pe Şoseaua Giuleşti, era, îmi aduc aminte acum, brutăria Bordâncă care avea, pe care au scris alţi prieteni dintre ai noştri <P.N.Ţ.>, emblema partidului nostru, ce au mai scris ei acolo, “Votaţi P.N.Ţ.”-ul, am scris cu o vopsea neagră, care a stat până acum câţiva ani de zile, când au dărâmat [casa]…
Nu desenam <Ochiul>, nu aveam timp să mai stăm să mai facem şi pictură, dar numai scriam <P.N.Ţ.> sau <Maniu>, <Votaţi Maniu!> şi aşa mai departe, lucruri din acestea… sau <P.N.Ţ. va apăra!>, cum am scris eu. Și am ajuns cu sistemul acesta de lucru până chiar în faţa sediului nostru, pe Calea Giuleşti. În faţa sediului nostru locuia un membru de-al nostru, făcuse un gard nou, un gard lung, cam de vreo 10 metri şi înalt. Eu am vorbit cu el mai înainte şi i-am spus dacă ne dă voie să scriem pe el. <Cum să nu, faceţi ce vreţi!>.
Şi acum ajung la momentul cel mai grav pentru mine. […] Fiecare lucra în grup, aşa cum putea: lipea manifestele, scria cum credea de cuviinţă. Eu m-am oprit în faţa acestui gard, mai aveam o găletuşă cu vopsea şi am început să scriu pe gard: <Biserica, Patria, Monarhia, Maniu le va apăra!> vroiam să scriu. Nu am apucat să scriu decât: <Biserica, Patria, Monarhia, Maniu le va…> Când să scriu… am scris numai două litere din <apăra>… în momentul acela, am fost secerat de gloanţe! Am căzut, nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu mine, m-am trezit a doua zi dimineaţă la spitalul Witting…
Ce s-a întâmplat? Pe parcurs, venind noi de la Podul Grant, noi am sesizat la un moment dat un jeep, un jeep din acesta rusesc care a trecut de vreo două ori pe şosea, dar nu i-am dat atenţie, dacă nu s-a oprit, am crezut că e întâmplător, trece pe şosea. În realitate ne urmăreau. Se făcuse seară, era 6.30, începuse, așa, întuneric. […] Eu eram singur pe porţiunea aceea de gard, ceilalți erau la o distanţă mai mare de gard, însă eu am fost în special vizat. […] În momentul când eu am căzut, ei s-au împrăştiat.
Am rămas acolo unde am căzut sau am făcut un pas sau doi şi am căzut. […] Postul de jandarmi se afla cam la vreo 500-600 de metri. Cu multă greutate, cu insistenţe, au cerut să anunţe salvarea […] Dacă au văzut că şeful de post nu vrea, au amenințat: <ieşim în stradă şi ţipăm> şi, în fine, cu chiu cu vai, au chemat salvarea de la spitalul Witting. […]
Cine erau acei oameni, aţi aflat după aceea?
Erau de la C.F.R., un grup constituit din nucleul comunist de la Griviţa, care mă cunoşteau şi ştiau cine sunt. Eu nu îmi mai amintesc fizionomia lor; atuncea însă am aflat cine m-a împuşcat de la prietenii mei. Era unul Gică Bârjac şi Vartic Ion, care era în garda personală a lui Gheorghiu-Dej. […]
După ce m-au scos din spital, m-au aruncat pur şi simplu afară, am mers acasă… Nu mai aveam sânge, din cele trei răni… un singur glonţ mi-a fost extras, mi-au dat un certificat medical în care menţionează că extragerea îmi periclitează viaţa şi am fost trimis acasă. Acasă cine să mă îngrijească? Nu aveam posibilitatea să apelez la nici un serviciu medical, pentru că în conjunctura mea şi în situaţia mea toţi se fereau. Comunismul începuse să-şi arate colţii. Cu mare greutate, domnul Ion Marinache a reuşit să facă pe doamna doctor Ionescu, care era membra noastră, să o convingă să facă tot posibilul să îmi acorde un sprijin medical când şi cum poate şi venea pe la miezul nopţii ca să poată să-mi schimbe pansamentele… […] Am fost împuşcat din 30 septembrie ‘46 şi de abia în ’47, în ianuarie, mi s-a dat voie să stau în spital trei zile. După trei zile am fost trimis iarăşi acasă.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2000]
